Am evadat în Cosmos, de mii de ani departe,
Din ziua primordială gonesc prin spații sparte,
Desfid orice durată și-a spațiilor legi,
Mă plânge Universul cu lacrimi mari, întregi,
Căci nu îmi aflu locul. Și-atunci m-a pedepsit
Să nu fiu c-alte stele, să n-am al meu Zenit,
Să nu stau lâng-alți aștrii, să nu pot să-i zăresc
Și singur, doar cu timpul, cu-eternul să trăiesc.
Și am ajuns o stea lucind pe cerul nopții
Pierdută-n infinit, lăsată-n mâna sorții.
Clipesc făr\' de culoare în marea-eternitate
Și-aș vrea să vărs o lacrimă, căci n-am pe nime\' aproape.
Zvâcnesc și-atunci încerc, c-o ultimă putere,
O rază-n jur s-arunc, dar și aceasta piere,
Se stinge-n vidul lumii, nemuritor și rece;
Prin el, în mii de ani, eu n-am putut a trece.
C-o ultimă sclipire de energie moartă
Mă zbat să pot scăpa, dar nu văd nici o poartă.
Nici o lumină nu-i ce drumul să-mi arate
Și-atunci mă sting încet, încet-încet în moarte.
Explozie de-o clipă în urma mea rămâne,
În mii de ani lumină și stelele vecine
De-abia atuncea află că undeva a fost,
În margini de-Univers, un suflet fără rost.