o tăietură incertă și
mă urmezi
cu simțul marginilor sugrumând
șerpii
îmi șoptești că scrii pentru tine
cu o noapte dar
nu de tot
sunt orb
mai departe lucrurile pe care le scrii
mă apără de marea ce mușcă
mâinile adormite
sorbindu-le duhul
ai vrea să leg
în turn
ochiul cerului
umed
în sunete verzi-albăstrii
apoi să vorbim despre aurore
cât să iasă la lumină
o fâșie de coastă
și nisipul
neînțelegând că silueta aceasta ne ține
de foame
dincolo de fortăreața de lemn a memoriei
și mă tem
asupra mea plutește umbra
plină cu hainele străbunicilor
căutând
să încerce o secure nouă
pipăind cu degete nedumerite
tăișul clepsidrei
mă voi reinventa alungind către mamă
o cochilie din porțelan
născută dintr-o jumătate de floare albă
sau umbra unui frate
ce știe să cheme în depărtare
sufletul
aici va fi
ca și cum s-ar fi deschis poarta
unei colivii cu ochiuri mari