sunt obosit. sunt atâtea drumuri care îmi fărâmă
oasele, sunt atâtea cuvinte care
mă ard, mă ard. și nu știi, nu înțelegi
cenușa din mine,
fluturele ce-mi zboară lovindu-mi-se
în ochi.
la mai multe zile, la mai
puține șoapte, la
atingerea ta ce mă limpezește...
mă cheamă o
nebunie, o poartă de piatră și-un
câine de grafit mă latră;
sunt obosit, îmi ajunge, îmi e noapte,
îmi e peste tot.
îmi curge prin vene otrava
timpurilor când mâncam
frunze de nuc și
mă ținea în brațe un înger de negru
mușcându-mi din inimă câte puțin.
sunt obosit și cad din suflet
izbindu-mă de tăcerea ta.