Când caii rumegă câmpul ca pe anafură
Și amurgul asfințind se-atârnă de-o ramură.
Luna se tulbură în gura fântânii streină.
Adâncul pământului este perforat de lumină.

Când caii se adapă din râuri ca din potir
Și pădurea vântul o mângâie cu un suspin.
Se despică ferestre între pereți plini de glastre.
Străzile se înfundă împungând zările-albastre.

Când caii aleargă câmpiile ca îngerii-n cer
În urmă amurg, pământ, fântâni, râu toate pier.
Rămân numai ferestrele luminate de flori
Risipite ușor. Și pereți înalți albi de zori.