Dimineața unor cuvinte rătăcite

Iubesc ceasul deșteptător.
Încă o zi în care mă pot gândi la tine
Îmi așez capul pe o pală de vânt,
Care mă învelește cu patima zilelor
Care ne-au mai rămas,
Și-o frunză argintie de toamnă
Îmi răscolește firele albe de dor
Care mi-adulmecă fruntea palidă
De singurătate.
Draga mea, ce vis urât!
Pe care nu ți l-am povestit niciodată
Între obișnuitele veșminte ale dimineților
Și mângâierile de curcubeu
În care mă răsfățai, când să fiu eu?
Când să măsor timpul care ne răstălmacește
cuvintele?
Nu avem vreme de noi, doar o veșnicie
Pentru fiecare în parte.
Aș da eternitatea pentru ochii tăi
Și o privire fățarnică,te iubeam!
Știai, treceai fără să zăbovești
Din mersul tău
Ca un ecou al fericirii de lângă mine.
Și-acum dinnou îmi las capul pe marginea zilelor
Să mă cuprindă vântul și să mă mângâie
Parfumul pe care l-ai lăsat pe trecutul meu
prezentul meu,
Pe mâine draga mea
când voi auzi ceasul deșteptător,
Care-mi vestește liniștea pădurilor,
Zgomotul tăcerii asurzitoare a valurilor
Fiorul îngerilor care mă alină
cu aripi de busuioc.
Și tremurul pământului sub pașii tăi absenți
După al căror ritm inima-mi tresare.
Când nu ești lângă mine
Te-alint și te cuprind în vis
Și mulțumesc răsăritului
Că exiști.