Iubirea-mi nu-i alegorie
Să-i descifreze sensul fiecare,
Căci eu cred într-o rană pustie
Abundent presărată cu sare...
Iubite-aș încă pentru tot
Ce mă făceai să simt,
Dar fapta mea cu gîndul e-n veșnic dezacord
Și inima mă roagă nicicînd să nu o mint.
Rămîne-voi cu visele în suflet,
Speranțele făcut-au scrum din mine...
Și sunt lipsită-acum de orice cuget,
Fiind mereu cu gîndul doar la tine.
Încerc să mă prefac că te-am uitat...
Și-o îndoială se ascunde între noi.
Eu mă întorc să merg spre minus infinit,
Mințindu-mă pe mine..., pe noi doi...
Cuvintele-mi iar sîngeră cumplit
De nedreptatea ce o am din partea sorții.
Iubindu-te călcam pe lamă de cuțit,
Mergînd încet, pierdută-n gura morții...
Și singură de mine acum nu mai am parte,
Rugînd iar ceru-n viață s-am cadență,
Cu gîndul eu să nu mai fiu departe,
Pe veci să scap de-a ta indiferență...
Dar dragostea-mi a prins la rădăcini
Și mă străpunge tot mai tare zi de zi...
Și rog cu ochii-n lacrimi iarăși plini
La Dumnezeu pe veci de-a mă păzi...