Pașii stropeau eternitatea
cu amintiri vii despre o viață moartă.
- pe o saltea cu așternut dezordonat
chipurile trezeau copilăria. –

Acesta sa fie oare sfârșitul?
Holurile, altădată pline, acum erau bântuite
doar de pustietatea infinită.

O poză alerga grabită pe culoar.
Am încercat s-o prind, dar ea fugea,
mereu, mereu, mereu.

Când în sfârșit am prins-o,
n-am vrut s-o privesc. Mi-era frică.
Am ezitat atația ani, iar acum
mi-am înfrânt teama.
Acum sunt bătrân. Holurile sunt iar pline
și poza mă privește sfidător:
a cui sa fie oare acea privire?
A mea...
a mea...
a mea...

Eram copil...