În clopotul prea dens ca să îngâne
O trândavă cântare de-alăută
S-a spart silaba, căutând tăcută
Un ciob de cer temeiul să-i amâne.

În sterpul glod nădejdea cade mută
Și colbul vorbei neatins rămâne.
Pe drum pieptiș, al pietrelor stăpâne,
Trec grauri triști uimirea să-și ascută.

Fântâni curgând prin veac nefolosite
Umbresc pe ghizduri tăinuitul gând.
Coclesc în soare neîncinse plite

Dar bobul crud n-a răsărit nicicând.
Doar urma, în mișcări zădărnicite
Își paște-ntr-una timpul cel flămând.


1 martie 2005