Viata este ceva scump, un lucru care trebuie pretuit.
Dar uneori ai impresia ca e un dar pe care l-ai primit ca sa-l dai mai departe; un dar pe care nu apuci sa-l deshizi pentru ca se strica sau se pierde cand ti-e lumea mai draga.
....si se duce....se duce departe, cat mai departe de mine...si pleaca si fuge pana nu-l mai vad.
Dar eu l-am iubit...si stiu ca si el pe mine. Dar am urmat amandoi carari diferite si nu ne-am mai vazut de atunci.
Dar tot mai tin minte caldura buzelor lui atingand buzele mele vinete si reci, lipsite de viata...moarte.
...iar el m-a incalzit si mi-a redat viata inapoi.
...mi-a redat viata dar mi-a luat dragostea. Mi-a luat tot ce iubeam mai mult.S-a luat pe el si a plecat...a plecat departe, unde Cerul se intalneste cu Pamantul si unde Soarele, cu razele lui calde, apune...
Acum, in timp ce eu scriu si plang, el se da in leagan si ma priveste...se da in leaganul agatat de Luna.
Stie ca scriu, ce scriu, cum scriu...
Dar el spera la iertare...spera sa-l iert...dar numai o jumatate din mine l-a iertat...cealalta jumatate nu l-a iertat si nu-l va ierta ca a plecat si m-a lasat singura, plangand....


ADIO IUBITULE.....
(in memoria celui care inca zace in inima mea...)