Sufletul tău stă trist
pe-o bordură
scăldat de vremuri,
ruginit în visare
-un măr țintuit
de-o sageata fugara
Sufletul tau
fara bustiera,
fara speranță
dar cu-o vibratie deplina!
-Caldarâmul zvacnește
îi coase-așternutul-
Străfulgerarea privirii
il nimereste
și cade, cade
coplesit de văpaie
E prima oara
când simte-o dorință
Dar sufletul tău, sufletul tău
e-al neputiinței
Se dărâmă, cade în
așternutul de furnici
de pe trotuar...
fiind ros de regrete
- e-mpuns de țăpușele unui
gând viclean.
Iar acum
acel suflet cugetă
si plange fara lacrimi
caci crocodilii
i le-au supt picur cu picur...
-Oh, acei crocodili cu fiere-n
ochi!...-
Si moare, moare...
cu-o ultima cugetare
ca o esarfa albă
smulsă de-un vânt sălbatic
curgand intr-un perpetuu
vuiet:
"Les esprits ne meurent pas
jamais!"