agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-09 | |
Elvis Dobrescu
Fereastra cafenelei Fereastra cafenelei și alternarea discursului poetic Poezia lui Elvis Dobrescu șochează și impune. Desigur, nu prin noutatea tematică - era aproape imposibil la cei douăzeci și ceva de ani ai poetului -, ci pentru că se joacă serios de-a v-ați ascunselea cu modalitățile poetice. Trece cu nonșalanța inocenței sau a meșterului precoce de la un tip de discurs poetic la altul și, când i se pare că modalitatea poretică nu îl mai satisface, schimbă brusc abilitarea cuvântului și îl pune să semnifice în alt registru. Și, încă mai mult, dacă simte că lectorul virtual nu înțelege genul de fracționare a poemelor și nici atomizarea ideilor, ca într-un puzzle exasperant, începe să filozofeze pe marginea cuvântului și a destinului său în lume, a "plajei" sale de conotații și denotații: "M-au fascinat întotdeauna cuvintele./ Cuvântul./ Plaja lui de transmisibile emoții./ Ca poet, atunci când nu mai crezi în cuvânt,/Când nu mai pui câte-un vreasc pe focul lor mocnit,/ Când albul foii te sperie și te umilește,/ când nu mai ai timp să zăbovești,/ Asupra lor, asupra ta, /Ești, într-un fel, mort". Autorului îi place să scrie și acest fapt transpare atât la nivelul limbajului, cât și ideatic. De fapt, Elvis Dobrescu jubilează, se amuză ridicând la nivelul poeziei cuvinte nepoetice, cum focile se joacă în bazine cu mingea: "O frunză se rupse,/Și-n desfrâul ei lent,/ Sardanapalice glasuri,/O despletiră tangent." sau: "Pârdalnicul de vânt de vină-i. /.../Devină boare!". Alteori, argheizează folosind oltenisme verbale (evident, la perfectul simplu) ca timp marcă a unei spiritualități valahe, după ce același catren începuse cu un distih perfect eminescian, o mai veche obsesie a autorului, cât de veche poate fi ea la anii poetului: "Noaptea-n ochii tăi cei triști,/Răsări-va mai vreo stea?/Zisei eu și zise ea,/Licărind." Atingem, cu această din urmă afirmație, o latură de semnificații grele în poezia sa: turnura lor etică. Dincolo de un eticism specific vârstei, plutește umbra unui străvechi imperativ de sorginte romantică: poetul se simte responsabil față de cuvânt, îl curăță de impurități, îi dă strălucire, putere. Într-un asemenea spațiu, chiar "metafora" poate răni. Nu știu exact dacă poetul vrea acest lucru sau dacă se lasă dus de curentul inspirației, de valul interior al vârstei. Poezia generației lui însă, în cvasitotalitatea ei, este altceva. Creația poetică nu mai este în primul rând metatext, ci text. Autoreflexivitatea lui Elvis Dobrescu îl trage într-o fundătură care poate deveni în sens real poetic, dar îl și poate limita. Logica textului modern (postmodern, contemporan - stricto sensu) este stârnirea realității, spunerea, nu comentarea ei. Asta nu înseamnă că poemele sale nu sunt poezie. Este, dacă mi se permite, chiar prea multă poezie în Fereastra cafenelei ca să nu mi se facă frică și să nu sper, în același timp. Și, deși nefiresc în acest context, succes tinere poet! Ioan ARDELEANU I. SECUNDE FUGIND DIN CLEPSIDRA SPARTÃ Orașul mirosea a cafea și a ceață. Valurile nopții lovesc ivit țărmul zorilor. M-amuz cum se împleticește timpul printre cărți, timid. Omule, ce guști din tristețe ca dintr-o piersică zemoasă, când crudul cer așteaptă doar o mână... Mocnesc secundele în jarul timpului. Predau lecții de melancolie la catedra unui du-te-vino cotidian. Își toarce norii fuiorul cerului albastru răsucit în războiul de țesut stele. Pe șira spinării dunei, cămilele urcau anost șeicii. Ne iubeam în simfonii de clopote, scuturând duminici. Mi-am dezbrăcat privirea pe trupul ei mușcând hulpav din coastă. Destinul meu, fier înroșit prelucrat de fierarul metafizic - Cuvântul. O mie de dureri descântă fir cu fir mâinile Evei ciupind corzile harpei. Nebănuite sunt căile Artistului... Singur în goana timpului, un Făt-Frumos în șaua secundelor, călare. Șezând la taifas cu Universul... Ochiul timpului veghea sub pleoapa veșniciei. Schelete de corăbii... mi-e privirea. Zările de-aramă se topiră, se sparse cerul de cristal... Acele de brazi despică-n franjuri mantia luminii. Durerea dimineții reci, orașul trist, sclipirea metalică a ploii... Serpentinele gândului te rătăcesc. Lumina lunii cade ca o ghilotină. O, dor năpraznic, nu-mi tăia calea. Ascult cum croșetează veșnicia. Îmi arde sufletul pe rugul fiecărei secunde. Trupul, trupul cu-adevărat e o salină. Sufletul, săracul, îi e ocnaș. Lacrima – sarea din bucatele sufletului. Prin venele mele coboară-n țărână, ca fulgerul printr-un paratrăznet, veninul pribegiei. Suflet sfidat de tăișul ruginit al trupului. Cu buza de jos tremurând, plângea... Adesea lumea își deschide pleoapa-n mine. Cuvântul căutare e afrodiziacul meu. În liniștea pădurii, foșnetul norilor gâdilați de copaci... Serenitate supremă, sublimă. Vâslind, prin sufletul nemărginit al Lui Dumnezeu... Hoinăream prin viață ca șoimul prin văzduh. În umbra zilei se încolăcesc norii ca niște liane în desișul junglei. Florile de gheață, parcă dintr-altă lume, răsar în fereastră. Mă învățai sărutul pas cu pas... Te-am rugat: aleargă! Mereu clepsidra își găsește o mână s-o întoarcă. Luna își scarpină coama de hornul caselor. E târziu! I-am pus cuvântului căpăstru. Ce de lume! Ce pustiu...! Cerul pictat în acuarelă fu santinela marilor iubiri. Cuvântul se temea de mine. O bătrână de tristețe mă deșira pe-un vechi caier. Cenușa s-a-ntrupat în ceea ce arsese. La priveghiul surâsului... În vază ardeau ferigi. Dormi, dormi, dormi... Ceață e-n zare. Sunt singur ca luna din zare. Ce-i dincolo de cer? Viață...? Azi am murit a nu știu câta oară. N-am văzut niciodată marea. Fire de nisip stelele firmamentului, o clepsidră universul. Furtună violentă. Copacii par însemnați cu fierul roșu... Nucul din fața casei mângâie cu ramurile sale reci șindrile. Eu sunt o frunză în copacul lumii. E toamnă. Mărăcinii țarinilor înțepau sâcâitor fragedele-i pulpe. Zăboveam clipe în șir în fața vitrinei cameleonice a librăriei. Conversam cu timpul. Spinarea timpului mirosea a piatră arsă. Asfințeam la răsăritul existenței. Îmi lipeam fruntea de scoarța copacului, pe furtună, și-l înfruntam pe Zeus. Rădăcinile mele nu sunt înfipte în pământ, ci în cer. Și stelele mor... Cerul toamnelor mă obnubila îndeosebi. Îmbătrâniseră oglinzile. Timpul, grânarul amintirilor. Poate că firul vieții sale i-a fost tors. Petalele de trandafiri împrăștiate prn țărână, dâre de sânge, ca răni de înger... Veche poezie arsă celui care am fost... Clăile răsfirate sprijineau cerul pe vârfurile lor. Gherghinele împung cu zveltețea trupului lor cerul. Trandafirii par răni în trupul diafanului atotcuprinzător. În ochii noștri goneau herghelii de cai. II. AMURGUL DE MARÞIPAN Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, Sufletului nostru bucuros de moarte. Tudor Arghezi Medalion S-a dezbrăcat iar toamna pe-ngustele alei, Jăraticul de frunze, Cu stinse scântei mocnește-ntruna, Se frâng pe garduri crengile golașe, De hornuri se agață luna, S-a dezbrăcat iar toamna pe-ngustele alei. Cin’ să mai cânte acum din frunză, când, Șubredă, cenușă îți rămâne-n mână, Cum să doinească păgâna noastră jale...? S-a dezbrăcat iar toamna pe-ngustele alei, Și-nfășurat în frunze, Visam nudul unei rubiconde Eve. Rostogol Alunecă pe țigle stele, Ca frunzele toamnei... Pârdalnicul de vânt de vină-i. ............................................. Devină boare! Tangou Șiraguri împletesc frunzele-n zbor, De perle! I le așez la gât, iubitei, toamnei, Și o invit la dans, Dansăm, tangou, Tangoul frunzelor ce mor... Împietrire E toamnă! Nu mai foșnesc copacii. Pe unde se vor mai juca vrăbiile, Prin ce codru, Ce năframă le va înveli pe ram? Contemplu Cum pică toamna frunzele, Absent, Copilărie... Spune-mi, Cine ți-a dat drumul din colivia aurită? Cine? E pustiu, e pustiu fără tine, Nici o melodie nu mai răsună, Nici un cânt nu se mai adună-n fior. Recviem Copacii foșnesc violent, Șoptesc, prin mii de glasuri, La urechea mea jucăușă, Înfieratul dor de povârniș. Ce recviem al frunzelor... Ascultându-l, Mă poartă dorul vieții pe aripi schilodite, Pe când pânza, firul, destinul sau ce fi-vor a fi, Sunt deșirate încet și crud de înstelate molii. Frunziș Frunziș de toamnă, Stacojiu. Ce triști sunt oamenii, ce viu...! Singurătate Afară plouă. Tună. E frig! Covrig, Mă adun, Sub condei Canion La noapte iarăși fi-voi șoim, Visând brațul tău întins din mulțime. Leitmotiv A venit toamna în inima norilor, Câinele vântului mușcă turbat Brațele zorilor, pulpele florilor... Ascultă-ți regretele Ce-și ciugulesc penele Lacom de foame de trup, Îmblânzește șoimul singurătății, Aruncă monotonia în groapa cu lei, Cunună spinii iubirii sub eșafodul zilei. Forceps A venit toamna, Din frunză doinește, Și lumea plesnește, Din bice de foc. A venit toamna, Pustiu de gară, Vântul schilod urlă Afară-n furtună Și bate bezmetic la uși. Timpul, nerăbdător, În sânul lumii s-a strecurat... A venit toamna. Plouă cu argintul viu. Congruență O frunză se rupse, Și-n desfrâul ei lent, Sardanapalice glasuri, O despletiră tangent. Melancolie Răsfoit de vântul aprig, Pătat de umbra fericirii, Un nou amurg de ceară e a fi, Piezișă moarte. Epilog Se sfâșie toamna-n ghearele iernii, Scoicile mor, Timpul își scuipă, Gârbovit, Plămânii... III. NOAPTEA, PRIVIND CERUL Iubire, ape turburi, tu...! Iubire, ape turburi, tu...! Ape repezi, Șoapte clare, Rostogol, Împletituri de valuri, Cunună de spini diafani, Trupuri de pești în zbor. Iubire, ape turburi, tu...! Ape repezi, șoapte clare. Odă Viața, o bătrână cu părul cărunt Și brâul de lână, Își toarce nestingherită fuiorul. Fiii ei vor pleca oricum pe frontul morții. Apocalips Sărutul ploii reci pe tâmple, L-am șters cu buzele ei de mărgean. Apocalips de necuvinte, Luceau hipnotic două scântei. Festin Rătăceam noaptea pe străzi, Și scrijeleam pe ziduri vechi, Poezii, în care se-nfiripa luminișul Ca mușchiul pe râpele roșietice. Învechite de goana timpului, Păreau imense roți de cașcavaluri mucegăite. Le-am scris pe ziduri vechi ce-și lingeau rana, Pe scânduri ce-și scuturau alene putregaiul, Iar la capătul fiecărui vers, Dezmierdat de rime, Sorbeam păgân o cupă cu șampanie. Speranță Noaptea, Când speranțele coboară, La braț cu o țigară și o carte, Te caut stea tutelară. Păianjenul dimineții lunecă Lin pe obrazul ferestrei, Þesând chipul tău. Trist În frăgezimea nopții, Cu pleoapa tremurândă, Urmez cărarea sorții. - Bătătorito, ce nu fuseși mai blândă? Idilă Se împletesc prăpăstiile – șiraguri de abisuri – la gâtul mării. Deasupra stâncilor, Desculț, cu părul răvășit, absent, Ascult tăcerea mută a asfințitului. Ban imens, încins, abia turnat, Soarele se strecoară-n cochilia mării Ca o perlă desprinsă din șirag În diafanul necuprins, Iar eu, un Hefaistos, un lefter semizeu, Învăluit în tăcerea trupului, Torn în matrița timpului Tăceri topite, clipe, suspine și idile... Telegrame Era furtună. Fulgera. Bătea vântul... Mirosea a iarbă și a pământ, A toamnă, A fum și a descânt. În urma noastră, Ropote de sărutări, Străfulgerări de surâsuri, Crânguri cu zâmbete. Să nu trăim din amintiri, Ne șopteam Când trenul șuiera Sterp și nebun, Iar gulerele retro Erau în pas cu vântul. Bumerang Sugrumat de pribegia unei Stări de iar tristețe, Mă mir ce te miri ce se frământă-n noi. Ce euri se învrajbă împotrivă-ne? Zi de zi, Lovesc cu zâmbetul vulpea tristețe... Cerul Rubin amurg, Aztecă înserare, Și zorii colți de elefant, Ne frământă cu nesaț... Stelele Pe pânza nopții, Strălucesc stelele, Ca ochii unei bufnițe. Ce-i licărul vostru, fecioare pribege? Ce lege domnește-n sânul vostru? Cine vă frământă? Cine vă culege? Ce-i licărul vostru fecioare pribege? Poveste Zor târziu, Un înger palid ești, Și totuși, Strălucești ca zânele-n povești. Săgeți cu rouă-nveninate ții în tolbă... Surâzi, și râzi, și azi iar plouă, Și-mi ești mai trist ca-n alte dăți, Nălucă... Bătrânețe Copacii, În șir de-a lungul străzii, Se sfâșiau deasupra caselor. .................................................. Le tremura coaja, de-atâtea cercuri. Candid Copil, jucam în palmă norii, Călușarii unui cer de nepătruns. Prin văi străfulgeram văzduhul, Și rătăceam hai-hui prin codrii Să văd nimfe șicascade vii. Copil, priveam vrăjit Cum clocotește-n vatră Ciorba-n oala de pământ, Cum țiuie tăciunii... În snopi de aur Împleteam spicele lunii. Poetul Mănunchi de gânduri aspru împletit, De-un sfânt oftat de Dumnezeu, Prin inime, Într-al său suflet s-au îngrămădit, Șezând picior peste picior, O mie una paranimfe rime. Talisman S-a înserat. La caleașca Speranței, Birjar al unor veacuri Oglinzi în anticamera iadului, Îmi înham caii gândului, Năzdrăvanii, Și, prin nesfârșite păduri, Pornesc la vânătoare. Să nu mă rătăcesc, Încrustez pe silex Numele tău. Nud În zare, păduri, Păduri, verde crud, Din ele un nud se ridică, după ploaie. Eminescu Eminescu, Sufletul tău e suveică Printre firele vieții noastre, Ce zburdă printre ele, Alunecă pe pânza cenușie a vremii, În războiul de țesut clipe, Creând mirificul covor Pe care noi ne jucăm Ca niște copii. Azur Din haos, Cu sfială și teamă, Din azurul pierdutelor pustiuri, Răsare soarele, Seara apune, Și olimpiana lună aprinde Făclia pe cer. Peisaj Un imens cal pur sânge lanul verde de grâu de la marginea pădurii. Biciuit de vânt, își zburlește nărăvaș coama. Eres Cu două lumi pe pleoape, M-așteaptă veșnicia Să ne luăm iarăși la harță! Se furișează, Se ascunde, Ca viermele pe sub scoarță. Ciocănitoare ghici iubire cine-i? Rumen Năprasnic dor Mi-e de romanțele barbare, Când se-nvârteau Pe rotisoare de stejar Berbecii... Primenire Lacrima, Ghimpata mână A îngerului demon Ascuns în noi, Ne zgârie Tot mai rar pereții Mucegăiți ai sufletului. Halo Apele ardeau violent și haotic, Flăcările curgeau pe chipuri și perdele, Bulgării de lumină fărâmițau orizonturile, Razele de pământ zdrențuiau cărarea Rânduită cu pietre din care sângele Þâșnea artezian, ademenind fiara Din pădurea ce ne osândea la Iubire, De frică de dor de moarte de singurătate. Canon Ochi alb de orb, Gând înghițit de apele Foamei, Nemărginire peste care zeul Ra cade, Infinit nostalgice note de acordeon, Inimi de viori frânte-n leneșe mansarde, Molima cafelei pustiind orașe. Foc de piatră Ne biciuia focul Iubirii! Ne răcoream trupurile În lacul fierbinte, În liniștea nopții reci, Sub cerul ciclop. IV. ANTIMELANCOLII Era întuneric. Se auzea doar foșnetul merilor crucificați de vântul nemilos, răsunând ca o încleștare de săbii. Auzindu-l, o durere păgână, haină, îl pătrundea pe dinăuntru și îl subjuga... Sub tălpile-i goale, pamântul umed napârlea. Cu mâinile pe pipăite îndemânatice, luă găleata de toartă și o aruncă în fântână. Urmă zgomotul înfundat al apei năvălind în găleată și, brusc, Abel încremeni piatră, izbit de mirosul de cocean fraged și de porumb. Revoltă a simțurilor, amintirea îl înlanțui și-l tulbură. Ea răsună înfiorător, mocnit și în vâlvătaie, sâcâitor precum clinchetul clopoțeilor din coada șarpelui și-nșelător ca tăcerea umbrei lui Cain. – Abel, sunt Abel. Sau poate că e mai ușor să fiu Abel, e mai simplu... smalțuia amintirea, întemnițându-l. Nu-și amintea însă fel și chip când aruncase graunții de porumb... și când avusese timp să moară. Nimbul morții Suntem deopotrivă sfinți și demoni zugrăviți, holograme plăpânde într-o menajerie cibernetică. Nimbul morții îngemănează regretul și binecuvântarea, le-njgheabă ca două vițe de vie pe-un altoi – virtuțile tonifiante ale binecuvântării se-nfiripă cu viciul târziu al regretului. Îndeobște însă și binecuvântarea păstrează prospețimea de iasomie ofilită a regretului, parfumul în fior al unui trandafir uscat. Plaja Scoicile găurite, sparte, fără luciul acela de fildeș șlefuit al clapelor unui pian nemțesc sau japonez, zăceau împrăștiate prin nisip. Imensul fus care era marea își torcea neglijent valurile pe genunchiul nevăzutului. Câteva semne ardeau pe nisip... și tăceri de faceri de lumi spintecau înconjururile. Jurnal Am coborât în grădină, m-am plimbat pe alee și am ținut în palme un trandafir catifelat, rourat, mirositor până în adâncul cerului. M-am gândit la Rilke și la epitaful mormântului său: „Trandafir, pură neuitare, desfătare / Al nimănui somn să fii sub atâtea pleoape”. Becul Noaptea, becul din streașina casei e un adevărat paradis al insectelor. Edison e gâdilat de aripi de fluturi... Cum se îngrămădesc, se lovesc și se rotesc în jurul luminii aceleia orbitoare. Câtă patimă și cât de grabnică moarte la lumina orbitoare. Orașul nemărginirii Ce splendide sunt orașele care poartă pecetea trecerii timpului ca o cicatrice. Drobeta Turnu Severin se numără printre ele. Cu vestigiile sale romane, piciorul mărețului pod construit de Apollodor, celebrul arhitect grec din Siria – ruine frăgezite de timp, străzile largi și parcurile imense ce închid în ele veșnicia cum cochilia scoicii zgomotul valurilor mării, Drobeta Turnu Severin este un edificiu al timpului, scăldat în nemărginirea Dunării. Eu cred că nemărginirea s-a născut la Drobeta, afirm în spirit blagian. E un oraș unde cerul ne este contemporan. Tonic Filozofia pe bicicletă e cât se poate de tonică. Pedalând nebunește noaptea, tăind orașul prin străzile înguste și cenușii, întrezărind - între o pedalare iute și-o pendulare prin idei - viciile ori virtuțile oamenilor reflectate de draperii ... te simți viu. Ce tristețe, ce melancolie?!... Inima nu are timp de așa ceva în acele momente. Mens sana in corpore sano, spuneau grecii. O sfântă venustă... Părea un suflet așa de mare și de pur, încât pietrele se prefăceau în praf, să nu-i rănească tălpile. Părul negru și lung îi cădea pe umeri, ochii îi erau mari, triști și negri. Uneori, aveam impresia că ochii ei priveau Dincolo... O sfântă senzuală, nu altceva. Femeie voluptuoasă în ingenuitatea ei, te împingea la păcatul unui preludiu închipuit și, dezinvoltă, întărâta tăciunii mocniți ai dorinței din tine. Evă modernă, ea pregătea jarul pentru un vreasc de păcate. Loc de veci Mă bucură enorm ceea ce spunea Gustave Flaubert, anume că unicul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca într-o orgie perpetuă. Nu e unicul, dar ce divin poate fi acest ritual orgiastic! Ploaia Pășesc greu, îngândurat, pe drumul vechi, rânduit cu piatră cubică. Vântul îmi încordă fruntea, și simt cutele verticale prinzând viață și părul răpit de adierea rece, parfumată de florile primăvăratice. Îmi ridic ochii spre cer, adulmecând cu privirea stelele singuratice. Ploaia îmi stinge țigara. Mă opresc s-o reaprind. Are un gust neplăcut, căci fina hârtie și, implicit, tutunul se udaseră, însă continuu să trag din ea cu nesaț, urmărind fumul cum nu se înalță fiind repede înghițit de ceața lăptoasă. Plouă violent, și ceața te împiedică să vezi omul venind spre tine. Mă așez pe bancă, plecându-mi privirea spre pământul reavăn. Umbre de lumini dansează prin ploaie, dovedind iscusință în jocul lor ștrengăresc. Adie vântul rece, răscolind nemilos coroanele copacilor. Rup un fir de iarbă din covorul fremătând, curmându-i astfel suferința, și-l strivesc în palmă. Simt sprâncenele încordându-se, și vântul îmi pălmuie din nou obrajii... Păsările nopții îngână cântece doar de ele înțelese. Pașii mei se pierd în cumpăna nopții. Nu știu de ce lacrimile răsar și taie obrajii, apoi se amestecă cu ploaia. O stea străbate văzduhul... A căzut o stea, gândii cu voce tare. Și eu mă logodisem cu ploaia. V. CUIER CU OGLINDÃ ȘI LADÃ PANTOFI Surâsul Þâșnise din apele râului străjuit de sălcii și sfințit de amurguri. Þâșnise ca Afrodita din spuma albă a albastrei mări ce dantelează coasta Ciprului, pe care se scaldă astăzi îndrăgostiții ca să aibă noroc în dragoste – dând astfel chemare mitului. Am privit-o lacom, înlănțuit de podul din fier filigranat al vechiului oraș. Am privit-o îndelung, am adulmecat-o. Pe malul râului, împătimitele bronzului trupesc deprindeau strania, exoterica și facila alchimie solară. Lor însă abia dacă le aruncam vreo privire. Altundeva era polul opus al magnetului... Silueta ei se unduia în rotundul asfințitului, sfredelind liniștitele ape. Brusc, s-a oprit, ducându-și mâinile peste chip, cu gesturi tandre, cuminți, și m-a privit, nefiresc. Timp de câteva secunde, timpul țâșnise și el din amorf. Mi-a surâs…apoi a coborât în palidele ape. Nu știu cât se făcuse ceasul. Bănuiam că e destul de târziu, căci sângele cerului rănit umpluse ca o pată zarea iar râul se acoperise cu o manta cenușie. Iar eu, zăboveam nefiresc, prizonier al acelui surâs vrăjit, căutând cu privirea acea sirenă suflată-n bronz și-n preludii inocente. Emoții M-au fascinat întotdeauna cuvintele, Cuvântul, Plaja lui de emoții transmisibile. Ca poet, chiar cu blazon și neastâmpăr, Când nu mai crezi în cuvânt, Când nu mai pui câte-un Vreasc la focul lor mocnit, Când albul foii te sperie și te umilește, Când nu mai ai timp să zăbovești, Asupra lor, asupra ta, Ești, într-un fel, mort. Legendă Secundele, Melodii pe un disc de vinil zgâriat, Învârtit de timpul-patefon, Acoperit de praful amintirii Și de pânzele de păianjen ale vieții. Călătoria Sălbăticii, romanțe, ode, Vitralii de biserici vechi, Tristeți de sat, păgâne, Orașe pustii în miez Nuclear de nopți albe, Ziduri rănite, Străzi pietruite, Nostalgii în șir de perle, Piese de teatru, Femei întinzând rufe... Telepatie Noaptea-n ochii tăi cei triști, Răsări-va mai vreo stea? Zisei eu și zise ea, Licărind. Rebus Vertical, Maimuță împietrită de uimirea Păcătosului ei gest, Clădirea vuia ascetic în tăcere. Orizontal, Sicriele își torceau vremea. Deopotrivă, Punctul de atracție era omul. Greața Arseseră de vii poemele nescrise. Dimineața, încă fumegau... Rascolnikoviană Am năpârlit, Lăsând exuviul inocenței Să se usuce Pe fierbințeala pietrei Pe care lumea-i scrijelită. Lasoul Tristețile, cirezi s-au îndreptat spre mine, Mugind cu coarnele înveninate-n vânt, Și ugerele mereu pline. Libertate Printre gratii am întins mâna, Florilor de prin grădină. Mi-au zâmbit și trandafirii, Și paloarea florii de glicină. Încolțire Ea se plimba prin holdele suflate-n bronz, El îi privea șoldurile coapte. Își aprindea încă o țigară... Și ofta premonitoriu. Înflorire Se măritaseră urzicile, Zestre primind șiraguri de mărgele. Anotimpurile S-aștept să vină toamna cu frunza jucăușă, Să aștept iarna rece cu florile de gheață, Ori primăvara vie cântându-mi la fereastră, Sau vara cea scăldată în baia de amurguri? Dans Noapte nebună, Noapte de piatră, Argint de lună, Topește-te! Nostalgie Săltăreț vuia catargul Împânzit de albe vele, Vuia dorul meu năstrușnic. Înțesat de nostalgii, anateme, pribegii, Recitam plin de emfază Albatrosul lui Baudelaire. Temător vuia catargul Măsurat de jos în sus, Scurse-n pană în apus, Lacrimile mele, lacrimile mele... Pierzanie Prin lanuri de lacrimi Răsună tânguios mărgăritarele La gâtul încolțit al femeii. Libație Mă rănise-o metaforă. Deși încercam să trec teafăr, Cearcănele negre, obrajii concavi, Supți, o, mă trădau cumplit. Taj Mahal Tagore îl numește o lacrimă ce strălucește pe obrazul timpului. VI.VIOARA SERII Vioara serii Plouă pe străzile mirosind a mir, Casele plumburii, cărămizii Sau în albul latent, Poartă în spate timpul, Înfometat și desculț. Dintre magnolii și felinare electrice, Biserica toarce euritmic, Din caierul clopotelor, Divine exuvii. Tentaculele cerului înnourat, Cu ventuzele lor translucide, Îmi injectează veninul melancoliei În venele groase ca niște lipitori sătule. Mi-e poftă s-alerg desculț pe străzi pietruite, Să-mi cânt durerea pe vioara serii, Să sorb din pulpa nopții nectarul lunar. Stih Alerg desculț, zburdalnic, prin iarba rece tandru crud… Instantanee Floare albastră, floare-de-colț, Iubirea tocește tăișul zorilor. Adolescenții, sălbatici ca mistreții Ce-și ascut colții în trunchiul lunii, Învață, inimi lângă inimi, țigară de la țigară, În aburii cafelei și-n libertatea nopții tutelare, Jocul ce aprinde și botează stelele banale. Epitaf O emoție tulbure mă învăluie Când îmbrățișez coala albă Și când o rătăcesc prin mâini În căutarea versului. E atât de pură, Că mi-e teamă s-o ating Cu creionul. Lacrimile îmi aleargă însă pe obraji Și îmi grăiesc, cu limbă de moarte, Șă le îngrop, în șoapte, În ținutul alb. Le acopăr trupul cu pământ, Și scrijelesc un epitaf. Infinit Aș vrea să împietrim, Îmbrățișați, Ca în “Sărutul” lui Brâncuși. Dincolo de apele învolburate, De vulturii pleșuvi și leneși, De sorii rătăciți în spațiu, Dincolo de gândurile fezandate, De ploile acide răsunând andante, Dincolo de spațiu și dincoace de timp. Poem Pe strada sihastră, Pe asfaltul gri, Puf de păpădii, Puf de păpădii, Saltă precum cangurii. Ghemotoace-ghemotoace Gonesc pe strada pustie, Se-ncaieră cu vântul, Se destramă. Epifanie Nemaigăsind un gând prin buzunarul minții, M-am așternut prin parcuri, frunză stacojie, Și-am ochit norii precum herghelii de cai gonind, În căutarea unui gând ca venele cerului, Chiar rămășiță de la tristețile cumplite, Ursite, cumpărate prin parcuri stelare, De foame de gând și de sete de trup, Înșfăcate grabnic și-ndurate amarnic, Cu țigara-n colțul zâmbetului pustnic. Nemaigăsind, avid de sens și imn, Am răscolit jarul aducerilor-aminte, Ghicind gândul în boabele de cafea Prăjite la cafeneaua slovelor, Þinând în mâinile mele aspre Mâinile tale diafane. Dor Corabia timpului spintecă valurile, Ștergând cu vela amintirii lacrimile De pe obrajii noștri pârjoliți. Pe câmp, bătrâna femeie îngroapă Grăunții galbeni de porumb Și îi udă cu lacrimi de fiere. Ce brazde crud revarsă peste chipuri Trecerea timpului, și ce rar zâmbim, Atât de rar încât chihlimbarul e mai lesne de găsit, Iar perla din scoica îngropată în adâncul Oceanului e mai ușor de adus la suprafață Decât bucuria pe chipul chihlimbariu al omului. Umbre cu parfum lunar dansează Ca-ntr-un celebru tablou de Matisse. Aripi de timp presate-n jurnal au ars, ard… Valurile desenează pe scândurile corăbiei, Pe burta ei lacomă de osemintele depărtărilor, Fragmente din zborul pescărușilor. Însuflețire Din lut ne-am fost zămisliți, În mâini lutul ni-l mlădiem, În cuptoare de gânduri... Pelerin Pe drumul prăfuit al satului, pe drumul fierbinte, Pășesc ca pelerinul spre meleaguri sfinte, Alunec cernit și crispat spre tăcute morminte. Clopotele bisericii jupuite bat reci și stridente, Murmurul ramului ascute lancea melancoliei, Hramul tristeților dezosează șira spinării Vertebră cu vertebră... În peisaju-acesta, a penel rembrandian, Îmi pare că Infernul își roade unghiile În ferecații dinți ai Raiului. Tandem Nu privisem niciodată luna Printre firele de iarbă, Strivind cu obrazul Pântecul rece al pământului Și pufăind posedat Frunze uscate de tutun În susurul izvoarelor somnambule Ce-și rostogoleau printre pădurile Caste cristalina sevă. Nu privisem niciodată luna Printre firele de iarbă, Cosită proaspăt de tăișul Ochiului meu rece. Amintire Iubeam fără de mine Cireșul din fața casei tale, Iubeam coaja lui, Din care încropeam felinare cârlionțate Și cercuri de foc năștem hoinari prin văzduh, Iubeam frunza lui, Din care doineam când înserarea, Zmeoaică ștrengară, Poposea în sat și ne irosea jocul, Iubeam cerceii lui roșii, Pe care ți-i agățam de ureche, În nopțile coapte și dulci Ca fructul ce-l purtai podoabă. .................................... Acum, scuip sâmburul rodului său sângeriu în țărână, Și mă cutremur sa adolescentul cast și introvertit, În fața anilor goi ca scoicile din albia râului, Și pipăi coala albă pe care-odată Ghiceam trupul tău ofrandă Profetului mult prea zelos Să nu aprindă rugul nopții, Cinstindu-și astfel zeii de sidef. Restanță Lin, cade frunza de arin, În bătăi de vânt sculptat, Cu iz tandru de pelin. Rar, cade frunza de arțar, Și gonește ca secunda, Cu pași zvelți de călușar. ............................. Scapără amurgul palid, Prin burgul pustiu, abstrus, Gândul e bezmetic, viu, Toamna ne petrece iar spre gară. Transă Pe țiglele rânduite, Pășea adesea alene o pisică, În căutarea lânii pentru tors… August Ne scăldam vrăjiți În sângele muntelui rănit, Soarele încărunțea, Norii se împleticeau în brazi, Plaja de lespezi, Ca o pânză pictată în culori vii, Se așternea sub pașii noștri Șăgalnici ori zglobii, Peștii se aruncau spasmodic Când frunzele unduiau haotic Tremurând oglinzile astrului vital, Prin grădini, Prunele pârguite cădeau nestingherite, Le-adunam din iarbă În pălăria de paie a iubitei. Glasuri I. Fumez o țigară la fereastra gândurilor, mereu deschisă, și ascult liniștea asurzitoare a serii cum îmi gâdilă urechile cu sunete triste, aruncate în genunea nopții de greieri melancolici. Totul este tristețe, suferință totul îmi pare a fi... II. Mă fură versul, și nu rezist ispitei, Îmi deschid sufletul ca o floare, Iar roua gândurilor, căzută pe țărmul alb, Îmi răcorește petalele tristeții. III. Singurătatea mea aude celelate vieți prin care am trecut, Ochii ei triști mă văd născându-mă prin alte lumi. IV. Rândunicile tristeții își împletesc cuiburile Sub streașina sprâncenelor mele. Și e păcat să dărâm cuibul lor! V. Cum pânzele în vântul rece și vâslele în mâinile aspre, Îndepărtează galera-n prea crudul larg de mări, Așa se rătăcesc de vadul vieții pașii mei. Îndurerat, ca rame rătăcesc în mâini pribeag condei. VI. În valuri de atingeri diafane scaldă vântul ramurile, Sfâșietor răsună-n miez de noapte Concertul bisat al greierilor. Am obosit de când îți scriu, Așa că îmi aprind o țigară, Și-i privesc fumul cum se unduie lin, Ca mâinile unei dansatoare exotice. VII. Privind cerul, adun câțiva nori, Îi împletesc și îi destram, Până ce întrezăresc chipul tău ivindu-se Din spuma lor ce dantelează țărmul cerului. Concert Prin pădurile pustii, schiloade, sterpe, Din aripi vâsleau semizei adolescenți, Gonind în asfințit de gene muritoare rebele. Era vremea mustului și a miezului de nucă, Frunzele treceau arcușuri pe viori, Spasmul toamnei tulburase râul din munți. Amfitrion Trandafir, ființă-neființă, Ce trupuri ard pe rug de-ți hrănesc roșul, Fecioare pure, întru a ta pocăință…? Ce flăcări tulburi ascunzi în fitece petală, Amfitrion al voluptuoaselor dureri. Parfumul tău, el liniștește ca pe prunci Sânul cel copt al mamei, Sau înfioară ca prigoana sfintei cruci… Frondă Îmi stinsei țigara Pe aripa îngerului palid Venit să mă salveze… Și-adormii În brațele și surâsul iubitei Lin, Criselefantin. Copilărie De braț cu tine, hălăduiam, gustând nețărmurit, Mai alerga-vom, cândva, prin lanuri de zenit ? Psalm de tinerețe Te caut, Doamne, sub lespedea vieții, Te aud cum scormonești în vatră, În nopțile tulburi ori limpezi, Te simt foșnind și-n piatră. Îți spăl tălpile cu lacrimile mele, Te laud din amvonul inimii, Puzzle imens, te conturez piesă cu piesă. Adolescență De-aș fi regăsit mâna ta cu linii, munți și brazde, În palmele mele reci ca toamna ploioasă, Aș fi prefăcut altar scrumul lor alb. O altă lume aș fi visat, un alt condei... Zorii n-ar mai fi picurat pe pleoape plumb topit, Nopțile nu m-ar fi învelit în pieptar de zale grele, O altă lume aș fi visat, un alt condei... Dorință Sub toiagul vântului profet, Marea urlă nebună, Se bifurcă, Exultă. Deasupra stâncilor semețe, Mângâi coama calului alb, Și ascult valurile trufașe Cum închină spasmodic Cupe de spumos cu țărmul. O, luntri, zări, sfinți vâslind, Urmelor de aripi arse-n focul mării, Cine m-a iubit, cin' m-a dat uitării? Confidență Poemele se iveau din spuma cascadei, Goale, cu ochi de smaralad și safire, Mergeau pe apă și urcau leneș pe mal. Era o noapte rece de iarnă, Pufoasa zăpadă devenise polei, Străzile îmi aminteau de merele Suflate-n zahăr ars din curtea școlii. Îngropat între riduri negre Și căni de cafea smălțuite cu zațuri, Le așteptam la fereastră cu flori de gheață. Reportaj Când, sus în munți, Vulturii dau satului roată, Corul de curci cântă anost Și se bulucește iute-n adăpost. Învolburat prin roata morii, Pârâul macină grăunții uitării. Aici însuși Dumnezeu Sfințește nou-născuții În uriașul său pahar de bronz. Taine Pământul, și marea, și cerul, ascund taine, Întrupare, talazuri, culoare, Mirifice taine, sau făr' de splendoare. Și omul ascunde taine mii. Tăciuni înveliți în cenușa-ne Sclipesc în depărtări amăgitoare, În însăși ființa lor mocnesc taine. Libertatea-i o taină, Suntem liberi ca pescărușul Ce-și topește reflexele În creuzetul zării stacojii, În largul mării reci... Dar adevărata taină - mreajă de splendori - Ce ne frământă în lumini crepusculare, E taina tainelor: iubirea. Când desluși-vom noi această taină, Nu vom mai fi nici pescăruși pe mare, Nici umbre de ființare, Ci cânt, culoare, cuvânt... Cortină Suntem prea tineri, Și viața prea teatru, Ca să n-o trăim, Nu din expectativă, Ci intervenind, Schimbând decorul, Până când cortina verde Va ascunde pleoapele Însângerate de viața Care bate teatrul. Până când cortina verde Va ascunde pleoapele Însângerate de viața Care bate teatrul. Contratimp Mereu un suflet transhumant, Prin rai cutreier, în iad decad, Vulcan de gânduri, erup violent Și adorm ca pruncul hrănit, Cenușa-n cuvinte se-aprinde -Străvechea pasăre iar zboară -, Și-n vatra albă tresaltă ardent. Armonie Căderea unei frunze, Scoate sufletul meu gol și ars Din cazanul cu smoală al prezentului, Și tragedii antice, Vechi ca lumina stinsei stele, Se joacă cu casa închisă În teatrul inimii mele. Căderea unei lacrimi, În prea candid asfințit de aramă, Trezește-n mâinile mele nemângâiate, Arc de spleen întins spre pieptul lunii. Căderea unei stele, Îmbracă lumina-n manta sclipind ca roua în zori, Și ochii mei prea melancolici, bucolici, Înalță săgeți spre mii de cărări, Spre templul lunar. Adesea apunând lumea răsare *Volum apărut la Editura Dacia Europa Nova Lugoj, 2003 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate