înconjurat de prieteni, băiatul cu ochii de viezure,
galben așade, în parcul dintre fântani, în timp ce,
Alina intra și iese,
pe poarta albastră a jeep-ului,
purtând năframă pe umeri destinul ei împlinit,
de dragostea recepționerului de-o vară,
simpatizat de unchiul, care nu-i era unchi
ci amanat al matușii-din-țara-tuturor-posibilităților,
adică, un fel de agent de marketing
al domniței Balașa, în parohia căreia,
fata s-a trezit,
proaspăt coborâta din autobuz,
mireasă, precum
îi șoptise demult, o stafidă,
din checul ce-l pieptăna pe covor,
pe vremea când, Gabriel
legăna ursulețul de cauciuc, în zingerul pas
al liniei sorelui de pământ,
așteptând să pice la facultate,
în limitele unui destin, asemănător într-un fel
cu povestea bătrănului dintr-un sat cu lampioane la porți,
al cărui fecior necăjit a găsit în pădure un armasar
și chinezul a zis:
„cine știe dacă asta nu o sa ne aducă ghinion.”
băiatul a căzut din șa,
atunci, omul nostru a spus:
„cine știe dacă asta nu o sa ne aducă noroc.”
a început războiul,
și toți bărbații din sat morți au fost,
doar toiagul bătrânului șchiop
aleargă prin munți...
neștiind dacă asta aduce ghinion, aduce noroc,
m-am trezit privind la televizor,
dinamitarea statuii lui Budha,
cu un pahar de coca-cola în mâna dreaptă și un castron de pop corn pe genunchi...
cu siguranță,
pentru toate ororile din lume,
este un nevinovat
alb mat.