Din eterna împărăție,
Pe tărâmul blestemat,
Într-o mlaștină murdară,
Un înger e picat…

Negăsit de nimeni,
Singur zace în tăcere,
A lui ochi triști
Privesc în zare,
Melancolic….

Trist, singur, abandonat,
Se gândește la fericire,
Dar se întrebă, oare,
Pe acest tărâm să fie?

Soarele se lasă,
Iar în negură el stă,
Nici un chip de suflet
Nu se află în preajmă?

Stă tăcut printre tufișuri,
S-a speriat atâtde rău,
Cănd negura nopții întunecate,
A căzut peste tărâm,
Iar lumina ochiilor lui
S-a stins în mare.

A visat frumos aseară,
Când în frig el tremura?
Căci este ca o boală,
Ce îngerul după mii de ani
Din nou simțea…

Prin bălți și prin noroaie,
Prin mlaștină el s-a plimbat,
Aripile murdare și le-a scuturat
Și-nearcă a zbura din nou,
Spre Raiul Minunat,
Dar puterile l-au lăsat…

Unde a dispărut lumina?
Ce din nicăieri venea,
Ce sufletul lui încălzea,
Unde este?

Părăsit de către Sfinți,
Poarta Raiului s-a închis,
Aripile I s-au desprins,
Devenind un muritor,
Căci spre cer nu are viitor….

S-a gândit la zile bune,
Din Eterna Fericire….
Oh, slujitor al Domnului,
De ce ai plecat din brațele Lui?