nu mai știu când am încetat
să descopăr piatră cu piatră
nimic prețios aici
doar un marcaj invizibil
semn că într-o zi a cântat mahler
și s-au închis treptat
poarta inimii a ochilor
poarta noastră

nu mai știu încotro mergeam

poate am ales prea mult întâmplarea
în rombul nefiresc al rătăcirii
nicio cugetare
nimic în cumpănă
dinspre estul spre vestul
echinocțiului

am rămas cu o inocență în minus
e mai bine așa
tu nu reușeai să prinzi firele albe
să împletești umbrele
și să fii vertical
eu răsfiram sentimente fără sens
într-o despicare a lemnului
până la sevă
și deveneam mărmurie
în absența mea din dragoste