Bulgărele-mi de lumină,
pitulat de frigul vietii,
curcubeie-a prins să cearnă
si-a tâsnit, topind nămetii.

Crudă zbatere aridă
după un întreg ciuntit,
inocenta mea nutrire
despuiatu-s-a în mit.

Si din drag de tumult reavăn,
de-al dualitătii dor,
mă preling acum, în suflet,
după apa de izvor.

Apă de izvor prea pură,
proaspătă, neîntinată,
ce mi-ar da puteri să birui
prin noroaie si prin zloată.

Si-as convietui cu tina,
cu gunoiul, îmbrăcând
platosa imaculării
în simtire si în gând.

Pâmă când, prin curcubeie,
m-oi nălta, mult prea usoară
înspre nori si-nspre abisuri,
precum fulgii se pogoară.