obosit...
de atîtea cuvinte
prin care inventez sentimente
mă amăgesc cu lipsa
frigului din oase...
mîinile se întîlnesc
și fac un pact de smerenie
și de implorare...
îmi spun
iată două mîini
care se cunosc una pe alta
într-o nevrednică rugăciune
în fața tronului
tuturor plăcerilor
... tuturor îndurărilor
... tuturor iertărilor

o obrăznicie zilnică
mă împinge să-l privesc
... în oglindă
pe cel ce moare
intimă angoasă
ca și cum aș sparge
liniștea unei biserici
cu lumina măruntă
a unei lumînări...

nemilos... îmi spun
că ... oricum
cei vii sîntem mai mulți
da... mi se răspunde...
deoarece a-i uitat
unde au fost îngropați
ceilalți...