eram doi adolescenți triști mai mereu dar geniali
el un băiat de la țară pierdut într-un internat de liceu
în orașul acela mic și provincial dintre munți
eu o fetiță prea voit matură și cu nasul în vânt
citeam Kant fără să înțeleg nimic din el
stăteam verile în Palat la sala de lectură de acolo
aveam o masă a noastră
de unde priveam peste acoperișurile roșii ale caselor

uneori venea să îl caute și să îi aducă un pachet cu mâncare
tatăl lui care semăna cu Moromete
atunci mergeam toți 3 la teatru
după spectacol ne ducea la restaurant ne cumpăra suc și țigări
apoi povestea cu lux de amănunte despre piesa de teatru urmărită în ziua aceea

noaptea fugeam de acasă pe fereastra camerei mele
Lie mă aștepta la colțul străzii
mergeam în Cetatea din centrul târgului
îmi cânta poeziile pe o chitară veche primită în dar de la bunicul lui
vocea îi lumina până departe
locuiam într-o poveste fără de capăt
eram irepetabili și fără sfârșit
cel puțin așa spuneam atunci
l-am învățat să creadă în oameni
i-am ales o fată din liceul meu pe care să o iubească
m-a crezut pe cuvânt
fata l-a părăsit
oamenii l-au ucis în cele din urmă

la 18 ani prin 1987
l-au luat în armată
pe graniță
acolo a fost silit să privească atent
și să curețe zilnic bocancii colegilor lui
bocancii plini de sângele celor prinși fugind din țară
când s-a întors în micul oraș de provincie dintre munți
era nebun
la scurt timp s-a sinucis

credea în oameni
eu l-am învățat
îmi pare rău