Hermelină prelungă mărșăluind incert spre extraordinar
Își ascunde pe sub pervaze
Sufletul ei mic și meschin de șosetă
Dă la o parte cu labele ei tandre de hermelină
Cărămizile, ca să poată trece prin zidurile înalte
Ale tristeții postcoitale a celor ce încă își mai iubesc nevasta
Dar care ar iubi-o și mai mult dacă ar face și ea măcar din când în când
Câte ceva din ce fac fetele alea de la teve noaptea după doisprezece
Privește cu ochii ei aurii și inteligenti de hermelină
Prin pielea aspra și oasele fragile ale cutiei toracice
A bătrânilor uscați care se ceartă cu oricine
Amintindu-și de vremurile mai bune de demult,
Care nu erau mai bune, dar erau ale lor,
Vrând să vadă dacă în jungla inimii lor a mai rămas ceva din cadavrul tinereții
Sau l-au mâncat furnicile roșii cu totul
Întinde limba ei lungă și pătrunzătoare de hermelină
Să guste adâncimile insondabile ale dezinteresului acru
Al tinerilor care au aflat că viața trebuie trăită la maxim
Și nu au timp să risipească pe nimic altceva, pentru că alt adevăr nici nu există
Și se retrage în umbre, plângând lacrimi prelungi, cum îi stă bine
Peste obrazul adormit al copilului trimis la culcare cu o palmă
Pentru că a tulburat carpediemul părinților și care va merge și el pe aceleași poteci
Trăind fără probleme existențiale,
Iubindu-și nevasta, pe care ar iubi-o și mai mult dacă ar pune și ea botu, măcar o dată...
Protejându-și cu palmele viața de taifunul copiilor nedoriți și neînțeleși
Care, înainte să știe cum, vor ajunge departe
Cu tinerețea lor demult digerată de fauna pădurii ecuatoriale
Cu toate timpurile bune pierdute undeva în urmă