țărmul e ars, carbonizat, filigramat în durere
tălpilor le cresc un fel de potcoave

inima își deschide scutul, ochii au zimți
moartea cântă la flașnetă

păsările-mi ciugulesc urmele
și apoi iarba crește, așa că am de unde
respira pentru încă un sărut

îmi arunc cea de-a doua naștere
toți se îngrămădesc să muște din ea

tu îmi pui corăbii de hârtie pe sâni
cuvintele-mi țâșnesc din vene
și ne prefacem că plecăm într-o călătorie