mă latră câinii
o țigancă plăpândă
își poartă părul nomad pe umeri
lung și negru
ca nopțile iernilor petrecute
de strămoșii săi
robiți de dansuri și de ploi
o rochie albă îi se învălurează
peste trupul încins de sori
un marș de freamăte și de dureri
e mersul său
cu fiecare talpă desprinsă de pământ
îi saltă fiorii
mă latră câinii
o poartă învechită de lemn
scârție pe urma sa
aceeași lună mărșăluiște deasupra
nu știu sigur
dar parcă se vede și același cer.