femeie
nu din mine ai tu veșnicia asta

ai locuit pe buzele mele
te respiram cu fiecare cuvânt
ce mi se pierdea în câmpiile lumii
mult timp ai așteptat ca unul
să-ți numească făptura
și aș fi putut să te strig
dar nu eu te-am numit pe tine,
iubito

te-ai ascuns în inima mea
sălbatică atunci ca și tine
aveam în mine două bătăi
semănau cu doi prunci crescuți
într-o placentă cerească
și puteam să te chem
să ne sprijinim trupurile de timp
dar nu eu am fost acela care te-a chemat pe tine

erau visele tale sărace
între visele mele sărace
zidindu-se împreună casă iluziei
unde-mi era atunci cuvântul
care să te facă altar carnii mele?

iubito,
ce frumos am fi murit
împreună
rupți cum eram de veșnicii !

dar ai trecut odată prin oasele mele
știai că nemurirea lor nu-mi aparține
și atunci altcineva
Altcineva mai mare decât noi
te-a strigat din mine
făcându-te mal
râurilor mele trecătoare

de atunci nu pot decât să mor singur
fără să te pot lua cu mine
pentru că, femeie,
nu din mine ai tu veșnicia ta