Nu sunt bătrân și nici singur, numai bolnav.
Soarta e bună, cred că mă-ndrept.
Numai ziua începe târziu
Și umbrele zac stivuite pe frunte.
De ce colorez poezia în negru?
O femeie în rochie albă
Își va lua bărbatul de mână, pe viață.
Oameni asemenea, etape,
Nu-mi sunt prieteni, nici rude- vecini.
Pleacă nuntașii la locul petrecerii
Rămâne în casă bunica miresei,
Cu mult mai bolnavă și cu dureri.
Soția mea e femeie de treabă-
Are casa pe mână și grijă cât ține nunta.
Le-a dăruit mirilor, din toată sărăcia,
Un buchet cu cinci trandafiri albi, imperiali.
Eu nu le am cu florile, dar
Am rămas impresionat de frumusețea buchetului.
Nu am ieșit să văd mireasa.
Am scris acestea în lipsă.