Am început să trec dincolo...
Ideile se-nvălmășesc în mintea-mi precum bucăți de gheață
Zdrobite, strivite, topite, lovite;
Iar trupul se agață încă de viață.

O depresie ca asta n-am mai avut
De mii de ani ai Pământului,
De la moartea cerescului frate; de când
S-a prăbușit în mine universul...

Am început să văd dincolo
Cu ochii sufletului meu bolnav de durere
Și sper că mai am în mine putere
Să rezist ispitei de a mă stinge...

O patimă ca asta n-am mai simțit
De mii de veacuri ale lumii,
De la căderea mea în finit
Din nesăbuita-mi dorință de-a fi neînceput, nesfârșit...

Speranța e tot ce mă mai ține în viață;
Dar cine mai ține în viață speranța?
Poate mi-am împlinit menirea fără să știu
Că am avut vreo menire
În lumea asta rece și dureros de tristă...