Umblu pe drumuri necunoscute, la ceasul amiezii.
Întreb de numele meu și intru în curte.
Umbrele casei coboară pe burlan, în vasul cu apă
Din care lipăie câinele negru.
Număr în gând:
De douăzeci de ori a înjunghiat apa.
Pe banca de lângă poartă așteaptă perechea îmbătrânită,
Sub prunul cotropit de omizi, în spasmul alegerii.
Dintre frunze uscate să apară nepoții sau
Poștașul cu pensia- să-l afume cu țuică.
Mâinile, sunete arse, au poposit pe genunchi.
Din tâmple curg întâmplări.
Îi dau binețe și ea mă întreabă-
Ce caut prin lume, cu amintirile șterse?