mă rupi din lumea asta pe care luptam să o cunosc atât de mult
mă deosebești dintr-un simplu om în singurul, acela...
preafericitul încântat să-ți scrie frumusețea mersului...
etern de dulce ca visul pruncului nounăscut
mă sorbi din fântânile mele cu apă colorată,
în cascadele izvorâte din cer, printre munții cu vârfuri neatinse
mă chemi fără vorbe și fără trup în dansuri de poveste,
îți caut mâna bucuros că m-am rătăcit să ajung iar la tine
trist că n-am o inimă mai mare care să cuprindă nemărginirea de taină
și frumusețea obrajilor tăi născuți din flori de câmp, liberi ca primăvara
mă opresc doar să caut noi împerecheri de cuvinte menite să picteze umbra pasului tău scurt atunci când cobori pe pământ
mă răsfăț la sânul tău cald ca-ntr-o ultimă dorință
și-ți aștern ode pentru plimbarea de seară
te cern între ceea ce este și ceea ce este mult preafrumos
și te mângâi drăgăstos în căldura apusului de soare
aprind lumânări de ofrandă-n fiece clipă
mulțumit preadeplin că trăiesc mai mult decât pot să simt...
te mint când îți spun că ești frumosul meu viciu...
ești tărâmul de dincolo de pământ, lumea fără de hartă
ești sublima încercare a Domnului de a face toată creația mai frumoasă în nemărginita Sa dragoste pentru păcătoșii visători...
dar sfârși-va oare gelos când ne vom închina Þie?
ca o vie pârguită îmbeți cu dulceață, și sângele-n vin se preface îndată..
și unde mintea nu mai purcede-a cuprinde atâta iubire...
vom chema îngerii să ne spuie secretul înțelegerii supreme
căci numai și numai ceva mirific și tainic poate străbate
drumul către nemărginirea aleasa a sufletului tău
lasă-mă-n urma ta pe țărm să-ți culeg parfumul..
și să cert marea pentru egoismul ei nesăbuit de a-ți scălda tălpile
lăsa-mă să-ți veghez răsăritul cu bucurie..
și în cântec să-ți aștept asfințitul cu dragoste
îmi doresc să te iubesc ca pe nașterea vieții,
să-ți mângâi părul ca pe copilul cel dintâi
dacă eu sunt o fărâmă de zeu,m-aș face-o furnică
să trăiesc o singură zi în crăpătura zidului casei tale
să nu mă vezi, să nu mă simți, tainic să-ți simt existența
să mă copleșești când te-așezi în țărână să descânți cerul...
o tu femeie....am învățat să bem doar când credem că ne e sete... și izvorul tămăduirii e așa la o distanță de noi, că până și un simplu pas e prea mult până acolo... poate de asta nici nu-l găsim toată viața...