e tot mai lung drumul spre nord
dacă eram pajiște și aveam ochi mă lăsam lins de vederea turmei de bivoli pregăteam din pământ așternut curat pentru prânzul acesta în care pe masă doar frigul

când nu ești mi se pare miracol fruntea pe care un gând stă să adoarmă

am vedenii
pun sare mare și neagră în inima mea sunt vagoane multe un tren lung cât mirosul liliacului pe care îl înfloresc soldații primăvara în scrisorile lor electronice spre alte planete

nu mai alerga prin jurul acestui descântec de viață vezi bine stele cusute cu ață se sting în lacrima celui mai mic dintre bonsai
hai cu mine la ultima nuntă de semne ioana

îl chem pe adi minune pe domnul pepe lăutarii din clejani pe nico și angela similea pe gică petrescu de pe plăcile de vilin știu sigur că moartea nu este ca o mireasă doar prin poezii am curajul acesta să spun

fiindcă eși tu să înfrunzești în această iarnă a mâinilor mele- am mai scris versul acesta unei alte femei m-am dat colonel de la serei am pus pe mine palton negru și m-am dat popă am desenat cai verzi și am scris puța pe garduri zău că am fost un golan unul înalt cu mâinile cât satul meu sârbesc nenumit of Doamne că numai tu știi când am fost

de aceea dacă se face dimineață în numele tău azi ori mâine spre seară sau spre deal lasă un semn

rochia de mireasă
e drumul
din vinerea timpului meu