Psalmul unui bătrân căzând în cur


A fost odată un bătrân

Ce tot cădea, la bloc, pe trepte,

Căci nu erau deloc, prea drepte,

Așa cum drepții, toți, rămân –



Și tot cădea, și-avea în casă

Un popă-n pat, paralizat,

Și o nepoată, prea frumoasă,

Ce-l tortura să ceară-n stat –



Cerșea bătrânul, la biserici,

Dar tot cădea, urcând, pe scări,

Și cobora nedrepte piedici –

Și popa-n pat, făcea pe el –



Era miros de rai în casă –

Numai urină și rahat –

Și-aveau doar muștele pe masă

Un dar divin, neașteptat –



Ce trepte strâmbe, strâmbe trepte,

Cădea bătrânul într-o zi

Cât alții-n viețile lor drepte

În mii de ani, n-ar pătimi –



Și-avea pe fund întreaga lume –

Aâat de ștampilată-n cur,

Că-I ieșeau oasele din nume,

Și doar zicea, căzând : “Bonjour!”



“Bonjour! Stimate doamne trepte,

Vă mulțumesc, căzând, mereu,

Că dacă ați fi fost mai drepte,

N-aș fi ajuns la Dumnezeu!



Dar tot căzând, de-un timp, îmi pare

Că sunt în cer, nu pe pământ –

Și-acolo toată lumea n-are

Măcar o treaptă dreaptă-n sân!”



Hei, lume bună, hei, slavovnici,

Cu-atâtea trepte drepte-n cur,

Cădeți și voi cu cei nevolnici,

Și-am să vă spun, atât: Bonjour!