Timpul aleargă asemenea unui cal alb,
Transparent ca o făptură de aer.
Nu îl vedem, dar este întotdeauna în jurul nostru,
Traversându-ne uneori șovăielnic, alteori grăbit,
Peste sentimentele și împlinirile noastre,
Săpând cu copitele drumul nostru în viață.

Intr-o zi memoria mamei s-a suit
Pe calul alb și a dispărut.
-Fecioară bătrână, căreia atâtea întâmplări,
Unele comune, altele neobișnuite,
Þi-au ridat pielea feței și a trupului,
Ca niște grăunți de nisip
Ascunși între cutele chipului tău.
Tu nu te-ai căsătorit cu niciunul
Din gândurile mamei.
Ai luat cu tine multe imnuri,
Unele cântate altele nerostite,
Și aproape toate cuvintele și sentimentele ei.

De atunci am început să plângem
Câte puțin în fiecare zi,
Incercând să așezăm lacrimile noastre
In șiraguri nesfârșite,
Pornind de la camera ei spre lume,
Ca niște raze de soare,
Să măsurăm drumurile Pământului
Cu suferința noastră.
Am depus mărgele din inimile noastre
Să strălucească ziua ca lumina soarelui
Iar noaptea să lumineze calea
De întoarcere a Memoriei.

Unii spun că sunt doar stropi de rouă și ploaie
Așternuți pe suprafața pământului,
Dar apa aceasta vine din adâncuri odată cu amintirile
Ea urcă în fântânile limpezi
Când mosoarele Pământului se desfășoară.

Apoi am început să căutăm Memoria
Prin spitale și biserici
Medicii și preoții nu au crezut întâmplarea mamei,
Chiar și Dumnezeu, căruia i-am trimis
Rugăciunile noastre, nu ne-a răspuns.
Dar cu cât o căutam mai mult,
Cu atât se făcea mai nevăzută.

Eu cred că Memoria nu trebuie să o cauți cu ochii
Trebuie să încerci să-i asculți pașii.
Intr-adevăr, mama a auzit-o venind,
Nu mai avea nevoie de ochi,
Pe care nu-i mai folosea, devenind opaci.
Apoi Memoria a îngenunchiat în fața mamei,
Cerându-i iertare.
Dar mama era supărată,
O parte din Memorie aparținea părinților și bunicilor ei.
Și atunci a ridicat brațul acuzator,
Lovind aerul și i-a strigat:
Ieși afară! Ieși afară!

Sora mai mică a Memoriei trăiește în mine.
Eu știu poveștile părinților mamei,
Am învățat tristețea și bucuria cu sentimentele ei.
Gândurile mamei au deschis în destinul meu,
Lumea de basm.
Când sunt trist pot învăța spiridușii
Să danseze cu prințesele-flori,
Când sunt fericit pot așeza stele
Sub tălpile fiecărui om întâlnit.
In fața nedreptăților
Din ochii mei, lacrimile mamei
Vibrează în aer, curgând asemenea unui cânt
Risipind nereușitele și teama,
In timp ce colțurile buzelor mele
Râd fără să judece lumea.

Uneori Memoria ei îmi curge prin vene
Punând cântare în gândurile și sentimentele mele.
Și totuși mi-e milă de rănile pe care mi le provoacă
Cuvintele ei când mușcă ca niște șerpi veninoși
Obrajii oamenilor mărunți
Ce se strâng împreună să înece adevărul.
Și totuși mi-e teamă de râsul ei,
Ca un clocot zgomotos,
Să nu se ridice deasupra societății perfide
Să-l stropească cu murdărie pe Creator.