Am să-mi fac un cuib
Într-un colț de pâine
Ca să trăiesc mulțumind
Pentru o viață trăită-n mulțumire
Cu capul înclinat,
Pierdut la răspântia
dintre noapte și zi,
dintre ieri și azi,
simțind adânc imaginea proiectată pe retină,
și suflul greu,
care îmi aduce depărtarea ce apropie.
Să ridic capul privind ce am lăsat în urmă,
Să-l cobor privind ce am de îndurat,
de rupt, de râs, de strâns, de traversat,
de ars, de privit, de-nconjurat,
pănâ când,
voi măcina distanța,
voi ucide hotarele,
voi scalpa timpul,
disecându-l în firmituri de secunde,
metamorfozându-l
în ace
ce gâdila ușor pielea fină
și mă fac să râd de plăcere
sau străpung adânc
cele două organe vitale
lasându-mă să mă scurg
într-o baltă de uitare.
Până când...
voi uni extremele
comprimând totul...
Într-o firmitură.
O firmitură
Pe care să o îmbuc
Cu multă poftă
Conștient fiind
Că nu o să mă satur niciodată.

Aș vrea sa fiu o firmitură
Într-o pâine,
Să știu că hrănesc
veșnicii nesătui,
veșnic flămândă,
să nu mor sătulă,
ci să trăiesc
suspendată,
în comprimat.


Veșnic șoptind
la urechea unui nesătul
ce-și privește ghemul
rotogolindu-se la valea
pe care o urcă mărindu-se.

Aș vrea să fiu o firmitură.
Să alunec ușor pe gâtlejuri flămânde
să mă dezintegrez în acidul viu al stomacului
să țâșnesc prin corp
prin sângele viu,
hrănindu-l.



Să zâmbesc râzând
în fața foamei crescânde.

Să râd zâmbind

În colțul meu de pâine.