Îmi place uneori, când e foarte cald și când nu e nimeni acasă,
să-mi dezbrac hainele, pielea,
să le las aruncate aiurea pe unde se nimerește, cel mai adesea pe fotolii, pe canapea,
câteodată pe podeaua nestropită cu apă,
să mă așez pe pervaz alături de gândacii mei de bucătărie și să
privesc
stelele,
să le fluier ca și cum eu aș fi un golan care fumează pe treptele blocului,
ca și cum ele ar fi niște fete
cu fuste scurte, sâni plini și picioare frumoase care mă fac să le vreau,
dar niciodată să le iubesc,
apoi stelele și-ar întoarce capetele curioase spre geamul meu
acolo unde mi-am aprins o țigară între doi gândaci,
întinzându-le pachetul să ia și ei
(și vă spun un secret, gândacii nu fumează decât întâmplător, în vreo poezie caniculară,
așez țigara în fața lor și se aliniază cuminți, în șir indian,
cei mai din spate îmi fac cu ochiul – „Hai, puștoaico, dă-ne și nouă un pic de cafea” –
le fac semn, se cațără pe cană politicos,
ca să nu se înece le întind un deget și-i scot în siguranță la suprafață,
așa,
că mi-s dragi gândacii mei)
și mă-ntreb cât de nebună mă credeți când aprind bricheta și le ofer foc –
mai demult, cineva presărase firimituri de pâine
de la debara până la fereastră,
să scape de furnici.
„De ce nu pui otravă?”
„Pentru că o să urmărească firimiturile și o să plece singure.”
Mă uit la șirul fumătorilor cu multe picioare, în fiecare seară tot mai lung și mai dolofan.
Ne răcorim tălpile (două la număr în cazul meu) în afară ferestrei și am certitudinea
(în sfârșit, certitudinea)
că sunt fericită, aici, pe pervaz, în armistițiu cu gândacii de bucătărie,
arătând stelelor îngrozite plămânii înnegriți,
stomacul ros,
inima,
inima asta mică, de altfel, încât mă și mir
că se sperie astrele,
sunt fericită privindu-mi venele, oasele albicioase, trupul care nu mai trebuie să fie frumos,
pielea încă zace prin casă, pe undeva,
fără piele parcă e mai bine, nici măcar eu nu mă mai recunosc,
o fată zâmbește din fotografiile înșirate pe rafturi, ca niște gândaci presați în spatele sticlei,
fata aceea se prea poate să fie urâtă, și frumoasă ar putea fi dacă zâmbește corect,
dacă înclină capul, dacă-și trece degetele prin păr într-un gest de cochetărie nestudiată,
ascunsă în întuneric mă bucur de libertatea de a nu fi ea.
Atât doar, îmi pare rău
că au fugit
stelele,
altfel ne înțelegem bine, eu și gândacii.
Orașul se preface că doarme, acolo jos.
Dacă gândacii mei ar avea aripi, i-aș ruga să mă învețe să zbor.
Aș speria toți somnambulii care clipesc dezorientați din pupilele încinse ale blocurilor,
toți îndrăgostiții aruncați pe străzi,
transpirând neputința de a-și lăsa corpurile să se cunoască,
m-aș speria și pe mine dacă aș găsi o oglindă destul de mare
încât să încap laolaltă cu toți gândacii.
Îmi amintesc vremea când stelele deschideau spre mine oglinzi.
Dacă nu mi s-ar face dor, nu mi-aș mai îmbrăca pielea niciodată.
E bine și-așa, când în afară de gândaci nu e nimeni să te recunoască, e bine
dacă nu mi s-ar face
incredibil de
dor,
de oameni și stele.
Îmi îmbrac înapoi pielea, hainele,
uneori le găsesc strâmte și încăpățânate să nu mă încapă,
alteori sunt mari, parcă ale altcuiva,
de fiecare dată o iau la fugă sărmanii gândaci –
creatura asta bizară și-a întins deja mâna spre cana de cafea, spre pachetul de țigări
din care cu siguranță nu va mai vrea
să împartă,
înfundați în cotloanele lor complotează nefericiți,
mâine vor fi primii gândaci de bucătărie care și-au pregătit la cină
tocăniță de piele,
singura cale de a păstra numai pentru nopțile lor
liniștea caldă a trupului unei femei,
pentru că e cald și pentru că le place să joace de pe pervaz
de-a speriatul
cu stelele.