Stăm într-o cutie imaginară, de gheață,
toate capetele pe aceeași pernă.
Cineva trage pumni în stânga și-n dreapta,
picioare îngenuncheate,
altele în aer.
Încercăm să ne legăm țipetele de ceva,
să le-nfigem în orizontul străin.
Pojghița cedează,
pârâie și se sparge.
Omul cu cheile nu apare,
poate că nici nu există,
nu l-am văzut niciodată.
Nu ne putem opri, ne rostogolim
și ne naștem unii peste alții,
pe marginea înclinată
cu șoldul rupt.