agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-30 | | UNDEVA... Sînt aerul ce vuiește în strigăt agățîndu-se de tot ce-i iese în cale pentru a căpăta un răspuns, un adevăr, o taină adîncă, adîncă!... Undeva departe-aproape se auzea tînguirea, sfîșietoare, dureroasă, a ceva neîmplinit, nedefinit. - Ce era ???!!! Pentru tine: - Nimic! Pentru mine: - Strigătul și Răspunsul se despărțeau pentru totdeauna, fără să se fi întîlnit! NIMICUL DE PRETUTINDENI Nimic nu-mi mai amintește de tine! și nimic nu mai poartă numele tău! Doar luna, uneori, îmi plînge pe umăr, întrebîndu-mă unde ești!? Și eu nu știu ce să-i răspund: pentru că ... stelele s-au ascuns în luceferi, luceferii s-au învelit cu nori, norii au uitat să se joace, joaca a uitat că există! și doar miresmele unei tristeți înmărmurite mai așteaptă o stea căzătoare, să-și pună o dorință în această atmosferă, inertă, compactă. PLATA TIMPULUI Nimeni nu scapă de chingile timpului ce-nvîrtejesc împrejurul nostru: valuri în tornade, pasiuni în rătăciri, amintiri în tăceri, liniști temătoare în adîncuri pustii. Lanțul zornăie în zbaterile eliberării cînd ne trezim aruncați în peștera cuvîntului nerostit, îmbătrîniți de gînduri frămîntate cu lacrimi cu un tribut plătit cîndva dar încă neplătit. CEEA CE NU ȘTIAI... Îți spuneam odată că sînt piatră ceea ce nu știai... era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei și a văzut cum văd și eu prin somnul pămîntului, prin somnul aerului, prin somnul apei, prin somnul trupului. Numai nesfîrșitul dans al luminii n-am reușit să-l văd pentru că lumina, lumina nu doarme niciodată! Și-atunci...m-am întors în somnul pietrei și-n mine, în uitare și-n aduceri-aminte, ascunzîndu-mă în miezul muntelui unde ochii ce privesc, nu pot pătrunde! SUBJUGARE Cascade urlătoare: tăcerile revărsate în vîltoarea vieții îți rostogolesc amintirile aduse din tărîmul trecutului. Tăvălugul te-ajunge, te prinde, te soarbe, subjugîndu-te acestei prăstăvăliri. TIMP RISIPIT Trecutul e apa lacului adunată din timpul risipit și din cel ce nu a venit încă; iar scufundările mele în trecut nu sînt decît neputința și neștiința mea de a fi măcar rătăcită printre alge-prezent. POATE, A FOST? A fost o naștere! A fost o moarte! Și a mai fost ceva, poate, între ele, un cîntec duios sau un vaiet! Spune-mi, ce-a fost???... STATUIA INDIFERENÞEI Privește cum crește ura în mințile străine cum se întinde ca aburii ciumei în timpul molimei! Iubirea din sufletul lumii se stinge agonizînd după începuturile cuvîntului. Dar nimeni nu vede, nimeni n-aude și totul rămîne închis în statuia indiferenței. POEM PENTRU UN „SINE“ Alunec prin peștera minții și caut, caut presimțirea luminii... Nu văd nimic! Și e cumplit de liniște aici! Un fluid ca de gheață îmi atinge mîna. Îmi spun:o fi sîngele meu ce mă caută!? Și merg, merg mai departe... lovindu-mă de pereți tot mai reci, tot mai umezi. De undeva răsună un zvon de plînset iar un ecou ce vine de pretutindeni întreabă: Cine ești? Ce cauți aici? Se dezlănțuie teama-mprejur. Mi-e frică și frig. Mi-e foame și sete - și-n jur e pustiu! Strig lumii, strig mie să-mi dovedesc că exist în abisul acestei tăceri: “Pe mine mă caut! Pe mine!” TIMPUL MEU Timpul meu unic, aparte de celelalte timpuri, s-a scurs atît de încet pe lîngă mine, încît nu mai știu de l-am avut, de-a fost cu adevărat al meu sau nu a fost decît iluzia unui timp, răstălmăcit de doamna Vreme. REÎNTORCERE SUBJUGATÃ Mai aud din cînd în cînd liniștea-neliniștită a Universului, ca o reîntoarcere de dincolo de începuturi, cînd eram una cu Universul identificîndu-mă cu întregul lui. Dar trag după mine trecutul, încărcat de durerea și neliniștea din umbra bucuriei străine, ce nu mă eliberează, ci mă subjugă sub dangăt de clopot. POATE ERA VORBA DESPRE MINE M-a surprins șopta venită de nicăieri ce-mi spunea ceva de dispariția ta. Mă trimitea undeva...departe... spre culegătorii de lavă să caut, să găsesc o constelație suspendată, undeva, între cerul plin de stele și imaginea lor tremurătoare reflectată în oglinda unei mări???... Dar, care mare? Ce bucată de cer?... N-am mai putut desluși. Sau... poate... nici nu mi-a spus! TÎRZIU MI-AM AMINTIT Am plecat lăsîndu-ți pe pragul toamnei-de-primăvară un timp de uitare, de regăsire și iertare, și un timp de iubire. Tîrziu... mi-am amintit: un timp pentru mine uitasem să-ți las! ACOLO, UNDEVA... Venin tăcut, pierdut și încă ne-găsit îmi ești! Lumina cuvîntul și cîntul, vibrează acolo... undeva... în nicăieri-niciunde. Iar eu agonizez după o stea și-aștept să se-nfiripe acolo... undeva... constelația-sentimentelor ce-mi poate chema oricînd răsăritul. TÃINUITÃ ÎN CUVINTE Tăinuită-n cuvinte-așternute pe foi-de-viață-rebele, mîinile tale - transformate-n coperte - îmi leagă paginile destinului cu cea mai neagră noapte. FÃRÃ TITLU V-am scris povestea mea pe-o coajă de mesteacăn ce-am aruncat-o-n foc! De nu o vreți: vegheați! nici o scînteie să nu sară să nu vă ardă pragul minții. FÃRÃ SÃ ȘTIM Cum se înalță hotarele insulei de lumină din adîncurile întunecate! Se ridică - fără să știm - asemeni viselor tîrzii, amestecîndu-se cu nori trecători la linia orizontului. Și - fără să știm -, în umbra tăcută, ce se prelinge pe lîngă noi, plutește parfumul sărutului de spini îmbălsămîndu-ne - la fel - fără să știm: Cum se înalță hotarele insulei de lumină!? ÎNFLORIRE Vreau să pot privi!!! cum sufletul tău se deschide și un sentiment bun și drept se strecoară în inima ta, învăluind-o pe-a mea cu același parfum. ȘI ACUM SINGURÃ Þi-am ascultat de atîtea ori spovedaniile și am ieșit în întîmpinarea ta de-atîtea ori - iertîndu-te! pentru ceea ce nu ai spus, pentru ceea ce nu ai simțit... (?) Și acum ... cînd sufletul meu e pregătit de spovedanie, sînt singură la marginea unui drum ce duce nicăieri cu nimeni în preajmă. NUMAI ATUNCI ! Numai atunci... cînd vei descoperi ținutul unde strigătul devine șoaptă și-ai să poți auzi șoapta nerostită ...numai atunci... cheamă-mă! Numai atunci! ne vom putea scufunda în rîul șoaptelor din mîngîierea unui timp-nenuntit. FATIDICA ORÃ Mi-au albit amintirile de-atîta așteptare! în visele ce au pierdut din frumusețea cireșelor coapte și se ofilesc în pajiști pustiite de vreme, și, poate, prea devreme. Credeam că păcălesc timpul ascunzîndu-mă în amintiri dar ora -, ora bate mai departe... nestingherită de trecerea anilor mei căci ea - ea e ORA !!! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate