Mi-e sufletul plin cu tine
și-mi urlă a pustiu când tu nu ești cu mine.
Mă rog ca un fanatic religios să te-ntărească Domnul în credință și-n voință.
Aștern aste rânduri pe hârtie din camera ce rânjea la mine cu colții albi ai depresiei.
O înving încă o dată și mă așez pe tronul meu de vise,
nezdruncinat de furia cu care mă izbesc fărâme din visele spulberate ale altora.
O viață mi-ai dat, Tată, și vreau s-o trăiesc;
ci e neviață fără ea,
și sânge scurs din inimă mușcată de timp.
Mă iartă, Doamne, că în lacrimi mai des nu mi-am aflat scăpare,
dar teamă fostu-mi-a de focul cu care prea aprig m-ardeau.
În suflet însă am păstrat
mereu icoana de credință;
de doruri negre tulburat,
n-am vrut să piară-n umilință.

Mă-nalț...
Ceru-i de mult închis pentru acei ce-au cutezat să se-ndoiască de Cuvânt.
Ci drept e, Doamne, că speranța
nicicând în noi n-a fost surpată;
ne-alin-un gând de sinceră căință
cum n-am avut în altă dată.
Din toate rănile se varsă
sângele mort ce-a otrăvit
un trup beteag - o casă arsă
a unui suflet chinuit.
Mi-așez gândurile în cuvinte
și îmi măsor averea mea de sine:
bogat în mine, dar prea sărac în tine,
caut mereu să am mai mult din frumusețea făpturii tale.
Sorb cu nesaț aerul dimprejur știind că, altundeva în lume,
l-ai respirat tu și-astfel este binecuvântat;
îți beau înfiorat parfumul, însetat de gustul tău divin
ce-mi lunecă în gură, pe limbă, pe gât, în inimă și în suflet.
Ești parte din mine, iubito,
și în același timp ești totul pentru mine.

Iar când sângele se va fi scurs,
când lacrima se va fi uscat,
când zâmbetul va fi zburat
și doru-n inimă va fi pătruns,
spre un liman de calde vise
ce poartă-n mintea-mi doar un chip
mă voi lăsa purtat pe aripi
de îngeri blânzi, frumoși și muți.
Voi fi al tău, vei fi a mea,
sfârșească-se în jurul nostru totul:
pământul, stelele și luna,
acoperite-n cale-i de potopul
de raze trimise din prăpăstii
de aprigi iele și stihii.

Ești trup din trupul meu,
ești viață ce-mi curge prin vine;
mă rog la bunul Dumnezeu
să aibă grijă de tine.
Iar când te vei întoarce
din umbra vechiului Necunoscut,
afla-vei pe pământ iubirea-mi
arzând la fel ca la-nceput.
Vei vrea vreodată vreo vorbă de-un nevrednic spusă
ori poate-o patimă puternic pentru-a ta poftă pârjolind...
N-ai teamă: îți voi așterne lacrima ce-i cursă,
drept prag pentru-al tău pas, din ochi de aur, din pleoapă de argint.
Voi-vei oare-atunci din sângele-ți sălbatic
să ștergi pornirea care urzea amaru-n dor?
Ori vei dori ca Phoenix să ard în foc năpraznic,
să nasc iar din cenușă și-n scrum iarăși să mor?

Nu am căderea să m-ascund
de-a sorții voință de fier;
din rugi trec șoapte ce pătrund
tot ce-am cerut și-am vrut să cer.
Și, cum se face, tot nu știu,
de-n minte îmi apar mereu
frânturi din ce-aș putea să fiu
de-am fi doar noi... doar tu și eu.