CLOVNUL


Un clovn, bătrân sărmanul, plecat în pribegie
cu pasul cam nesigur, gândea cu nostalgie
la ziua aceea-n care trebuit-a să se nască,
ursit ca pe-a lui față să poarte în veci o mască

Își amintea bătrânul, privind înspre înalt
de fata-i împarțită-n doua părți de vină,
de ochiul care râde și-mprăștie lumină;
și cum plângea tristețea, solemn, în celălalt

Trăise toată viața-n a circului arenă
iar sufletu-i secase făcând oameni să râdă
luptau în el dileme purtând drapele-n bernă
cu urâțenia caldă și frumusețea hâdă..
…………………………………………….

Acum se terminase calvarul scump platit
si-n el renaște omul din clovnul ce-a albit;
dar vai ! ce jocuri sumbre, ce ironii cereșți
toți oamenii din juru-i se acundeau sub măști

și pentru prima dată el a trădat tăcerea
și sa-ntrebat , patetic, cu o aură de sfânt:
e o iluzie oare ce-mi tulbură gândirea
sau lumea-i plină de clovni și eu...nu sunt