la marginea cuvîntului prăpastia
o foame teribilă ce mă acoperă
cu o piele domestică
inutil și vîndut celor din jur
străbat această leprozerie
în singurătatea mea orgolioasă
ca o a doua natură

lăcomia simțurilor scufundată în apa moartă
betonează culoarele memoriei

zdrențe de somn cenușiu
atîrnă la ferestre
sarea linsă de vînt
de pe scutecele unui dumnezeu
rătăcit printre oameni

locul pe unde pătrunde miracolul
capătă forma haznalei
unde visele mele se încolăcesc
ca șerpii în siestă
cînd își trăiesc timpul împreună