Ce corzi mai pot să rup ca să nu doară
când vreau să cânt pe-a inimii vioară?
De ce nu poate- arcușul să mă poarte
către liman de viață, ci spre moarte?

De ce mi-e simfonia tânguire
când partitura freamătă iubire?
Mi-e sufletul o frântă violină,
ce nu poate cânta ci... doar suspină...

„Te rog să nu mai plângi, iubirea mea...
un Stradivarius ești, în catifea!
Atâta freamăt și tumult strabate
din strunele-ți, cascade-nvolburate!”