Puteam să trec
mai departe, dar am
oprit timpul în
monotonie. Astfel
trece zi după noapte,
apus după răsărit,
fără să simt nimic.
Totul rămâne neschimbat,
în calea Timpului.
Fier rece! Doar soarele
mă mângâie pe cap,
zgâriind și rămân
cu cicatrici pe scalp.
Aelași fum de
țigară nenorocită, în
aceeași tristă cafenea
milenar și murdară.
Mort spiritul în aer,
plină tăria de lumini;
cromatic, soarele apune
în speranță. Tristețea
toamnei reînvie, de
fiecare dată mai
închisă-n sine.
Apusurile sunt îndoielnice.