tălpile tale au ceva din larma anafurei pășesc în jurul inimii mele cu exactitate de
ceas atomic (și totuși aș dori unul elvețian) timpul schiindu-ți între coapse ca pe
marile coborâri ale alpilor

prima poartă
a doua la est
nici una ratată
linia de sosire
treci printre spectatori și te duci până când urmele schiurilor în zăpadă se fac doi
cocori în
jumătățiți

destul… destul!
fac semn umbrei să șteargă limba soarelui rămas cu gura căscată sprijinit cu putere
de marginile pătuțului auriu

s-a întors tata! răsună încăperile asfințitului și involuntar mă caut în buzunare acolo
unde bucuriile
copiilor nu mai
au loc de poezii

un cuvânt? nu!
planta care îmi secătuiește pământul? nu!
curcubeul anxietății de mâine dimineață?
nu!
nuuu!
NU
eu vreau să nu mai fim noi

unul obosit este cărat de celălalt nămolul sufletului se prinde de piele crapă și imită
seceta
nici o gură
nu mai poate sorbi exilul propriilor vise

tălpile tale se învârt acum în jurul tălpilor mele mă iubești de parcă
m-ai măsura din
numele tatălui până în numele fiului și până în burlăcia sfântului duh
sorbindu-și cafeaua pe prispa
mariei rămasă
fată bătrână

când vor termina răii de înrăit nu-i așa că vei veni și mă vei lua de încheietura mâinii
nescriitoare și îmi vei spune hai vino că te-am iertat
nu mai lăcrima să îmi aduc aminte rostul zilelor tale