Te-am întâlnit din nou aseară…
Mereu pe același pietonal pe care,
Mi-am tocit pașii și buzele
Căutându-ți măcar o urmă.
Pentru o clipă a fost o scânteie
Și apoi tăciuni.
Doamne, și cât foc cândva
Ne fierbeau moleculele.
Erai aceeași de ieri,
Mai puțină cu un sărut
Și dezbrăcată de umbră
(Sau poate umbra era dezbrăcată de tine)
Zborul tău era mai înalt cu o lungime de aripă,
Gândurile-ți hoinăreau cu o galaxie mai departe,
Infinitul, cu o vertebră în plus.
Aceeași secundă între noi doi
Și același paralelism al șinelor de cale ferată
Pe care a uitat să mai treacă un tren.


Tu, biblioteca viselor mele,
Deschide-ți ferestrele
Și lasă măcar vântul
Să șteargă praful.
Nu te-am privit în ochi
Că mi-era frică să rătăcesc prin tine,
Nu te-am atins ca nu cumva
Jumătatea ta să înghită cealaltă jumătate a atomului.
De ce nu ți-am vorbit ?
Pentru că asta aș putea face mâine
Când pașii tăi
În ritm de cortegiu sau de promenadă
Mă vor traversa iar
Pe mine –
Pietonalul cu sens unic