Niciodată n-am contat pe disperare
să-mi dezfolieze de suflet spleenul
cântecul ei isteric și disonant
îmi provoca repulsie
am preferat muzica unicordă a liniștii
întotdeauna am considerat efectul “anti”
o blasfemie împotriva armoniei
urăsc dimensiunea negativă a cuvântului “renunțare”
iubesc formele de lagună albastră în femeie
fără a-i cunoaște elegia afectelor și cadența decepțiilor
și dacă uneori un dor exuberant de altceva necunoscut
scormonea prin sedimentele singurătății
ca un semn de întrebare încovoind cuvintele uzate
mă scuturam timid de umbre
îmi voalam privirea clătinând crepuscule
și-mi coloram insomniile
cu rătăciri pe străzi la miezul nopții.