În parc, lângă o bancă rebegită,
sub prima brumă dată de răpciune,
un biet tufiș înalță rugăciune
să-nmoaie vremea asta brusc răcită.

Un tei întinde ramuri disperate
spre frunzele în ocru ponosite,
cercând să nu le știe răvășite
de vânt și-n zarea largă aruncate.

Doar un castan fălos cronometrează
venirea toamnei, picurând în iarbă,
bile cu țepi și își șoptește-n barbă:
”E tot pustiu, și e deja amiază!”

Anemic, peste toate risipește
un soare raze, parcă rușinate
că și-au pierdut căldura, ca sedate
de frigul ce treptat se întețește.

În aer sună triste alăute,
cri-cri-uri scârțâite la-ntâmplare,
vreo câțiva greieri, cântă fiecare,
prohodul lui și-al frunzelor căzute