nimic definitiv
într-o lume aproape praf și pulbere
ca-n propria ei definiție

noi germinam ne conțineam în casa de sticlă
era beton avea ferestre din zid
ne iubeam la fix
ea îmi zicea deschide puțin te rog
zidul să intre niște frig

eu deschideam
intra și pisica era rebegită de tot
luam o gură de frig ne emoționa
până la lacrimi

ne a-dresam semnul disperării
în limba aceea transparentă
pe care doar o gândim

apoi râdeam de noi cât puteam să fim
de pe ducă
aici în dulce-amara miezului de nucă