Eu sunt o vocală rătăcită,
în timp ce o prea tânără soprană,
își făcea vocalizele de dimineață,
în prezența
lui Herbert von Karajan.




Acesta este motivul,
auzului meu
exagerat de fin.




Din oră în oră,
în zilele ploioase,
aud în urechea dreaptă,
chemarea parșivei sirene,
cu toate că distanța
dintre ciocan și nicovală,
este comparabilă
cu cea dintre Pământ
și Lună.



Pe scărița din urechea mea,
se distinge clar,
urma cizmei îmblănite,
a marelui Attila,
în timp ce crăpa,
cu iapa-i înspumată,
Panonia, în două,
Precum cuțítul ascuțit
al dăbuleanului,
lubenița
răscoaptă.




Ieri noapte,
am visat,
într-un exces de zel patriotic,
probabil,
că am anexat Câmpia Panoniei,
Geraiului;
iar în Școala generală din Islaz,
limba maghiară,
se studia, opțional.




De două zile,
spinarea – mi e brăzdată
de urme adânci,
de bici împletit,
din vână de bou.(korbacsi)

În vara asta,
sigur, dar sigur,
nu voi mai lenevi
pe nisipul fierbinte
de la “Balaton”
sau… „2Mai”.

Voi face probabil,
Vocalize închis în casă,
în fiecare dimineață,
în prezența
ilustrului
Herbert von Karajan,
până se va fi vindecat
(de idei bizare )
acel pipernicit oscior
din urechea mea
internă.