Se-apropie de el sfioasă,
De prea tristul visător,
Era fecioară și frumoasă
Și nu făcuse încă-amor.

Bătrânu-și scoase ochelarii
Și revărsat peste un vechi birou,
Plin de hârtii, mâncat de carii,
Făcea, zambind, pe deget un anou.

Ea spuse dintr-o răsuflare:
Am venit să fac amor,
Cu un poet atât de mare
Domn boem , cuceritor.

Eu vă iubesc la nebunie!
V-am ales din multi bărbați
După-ndelunga insomnie,
Vă rog să nu mă refuzați!

Vreau să știu cum iubește-un poet
Va rog, fiți primul meu bărbat!
Nu vă gândiți deloc c-o să regret,
Că ani întregi am reflectat!

Poetul o privi, plăcut surprins,
Zâmbi duios și-atât de împăcat,
Sub păru-i cenușiu , aproape nins,
Prea mare, prea nepieptănat.

Domniță, dar eu te-am iubit
Deja în fiecare poezie!
Să fii convinsă, ce-ai citit,
Þi-e dedicat, cu totul, ție…

Dar sunt plină de dorință!
Vreau să-mi fiți acum iubit!
N-oi avea nici o căință,
Nu contează c-ați albit.

Vă iubesc și vă implor!
Sa nu mă mai priviti așa!
Sunteți sublim, eu vă ador!
Să fac amor, atât aș vrea…

El spuse, tremurând din gene,
Că este, din păcate, prea târziu,
Zâmbi si-apoi se ridică, alene
Sa-i dea ce-avea: tutun și rachiu.