Protezele din suflet îmi scârțâie uscat
Când cerul salivează peste cadavrul verii
La frunza rumenită, ce-o lepădară merii
Reacționând pavlovic, reflex condiționat.


Mă las pătruns, complice, de pluvial scuipat
În șuba mea de vorbe ascuns, precum oierii,
Când cerul salivează peste cadavrul verii
Protezele din suflet îmi scârțâie uscat.


Rafalele de flegmă în geamuri bat în serii,
În umezeala asta am pus la macerat
Urzeli de poezie, cerc muza să mi-o perii,
Ea îmi zâmbește palid, plecând spre sud: “ – Păcat,

protezele din sulfet, îți scârțâie uscat...”