frunzele au început să roadă tulpini de lut
sub tălpi nucile aduse de ciori
mă primesc în coaja lor
arătăm puțin mai grași
de când în locul strâmt al hainelor noastre
toamna își umple carnea

o fetiță duce de căpăstru un cal de lemn pe role
ca și cum ar duce de mână un bărbat în altar
pletele-i sunt o pânză de castan
prin care buzele trag lumină din aburi
de peste noapte. în fiecare dimineață orașul
își dezvelește trupul de cerceaf și-și pune trena

pe această bancă porumbeii au aruncat cu stele
peste numele așezate în inimioare
le culeg și le așez în vărful copacilor
dezveliți de viață
frunzele ghirlande roșcate îmi acoperă picioarele
ca și cum de iad m-ar înveli
cu grebla împing toamna în mormântul ei