nu m-a crezut nimeni
când am spus că încep, în sfârșit, să îmbătrânesc.
prietenii mei – mereu alții – au râs
erau obișnuiți cu fața mea
cu trupul meu frumos
credeau că eu nu îmbătrânesc
precum ei ci altfel
că voi rămâne mereu la fel
că niciodată nu voi fi ca ei.
cu toții s-au obișnuit cu ideea
că eu nu pot fi decât așa,
că nu voi fi bătrân și mai ales
că nu voi muri ci voi dispărea
deodată pentru a apărea în altă
parte a pământului.
dar eu am băgat de seamă
că îmbătrânesc. stăteam cu toții
într-o primăvară și am simțit cum îmi cresc,
printre celelalte, firele de păr alb.
ele creșteau fără grabă
ca-n Ecclesiastul Bibliei. apăreau
nepăsătoare ca și iarba care
nu se întreabă de ce înverzește.
nu mă uitasem în oglindă de
multă vreme, nu suportam
porțile negre din ochi
dar când totuși am făcut-o
m-am văzut la fel de frumos și fără riduri.
aveam doar cearcăne – morminte în care îmi
îngrop diminețile – și același
păr lung. dar alb. i-am zis îngerului:
“acum și eu am părul alb; ce-i de făcut?”
el m-a privit, la fel de frumos și
la fel de cu părul alb:
“ar trebui să ne luăm rămas bun
unul de la altul”, a zis.
m-am uitat cum dispărea liniștit
din perimetrul ființei mele.
și atunci, obosit, m-am așezat
pe niște trepte și am plâns.