Am obosit. Mă voi retrage lin,
de aste vămi să fiu cît mai departe.
Cu trupu-mi trecerea o s-o plătesc,
căci sufletul, nesățios, se-mparte
- n cristale mari, ca sarea la bogați
ori cîntecul, de sus, privighetorii,
cînd însuși Dumnezeu coboară brațul
să-nchine un pahar cu muritorii.
Vrednic sunt eu să judec taina firii?
Să-ndrept, în mintea-mi, chinul lumii,-ntreg?
Să scutur mărul fără de prihană,
fructul curat de cel cu viermi s-aleg?
Mă îndoiesc. Supus voi fi de-acuma
cum în capcană un picior de fiară
din care-o altă viață se desprinde
și-i pregătită ca să muște iară.