Îmi spuneai că sunt urâtă așa, cu două ciori ridicându-mă de umeri până la cer

dar m-ai iubit mereu cu flori de câmp fără nume
mi le-așezai ușor la picioare, încă pulsând

buzele lor însetate
se aplecau să îmi sărute gleznele, le ridicam de subțiori cuvinte

mai respirau
mai respiram

Cu pielea deschisă pâna la lei le priveam, mângâioase,
le priveam cum respiră cu fluturi albi așezați pe inimă
se deschideau purpurii în țărâna să bea,
mereu pândite,
cu trupul întors

Din genunchii lor înroșiți te striga pământul sămânță
atunci ți-am desenat copii în bruma din poală, mai stai...
ai întins mâna să-i mângâi, asa cum scânceau cu ochii închiși
și iarba înaltă, necosită din tălpi

te-am iubit mereu ultima, mereu într-o doară,
te-am uitat cu nucii în geam și toaca, (și toaca zăluda înflorind peste drum)
cu timpul încolăcit de glezne ca o pâine prea crudă
în care ardeai dreaptă, lumină

mă priveai cum mă duc și înnodai în broboadă
steaua din urmă, las' să fie de drum,
și vreascul de lună cu iele împrejur

las' să fie, mamaie, de drum, te uitai cu mâna streașină la ochi
cum două ciori mă ridicau de umeri până la cer

las' să fie de drum