Se-ntind corzile credinței
peste straturi de-alabastru –
creieri diluați cu aburi,
suflete încinse-n neguri…

Noapte adâncită în extazul îngeresc…
Serafimi uciși de beznă…
Iar în adâncimea serii
se aprind în colț de acru
luminițele stângace ale împăcării…

Păgânic abundă o moarte ucisă
ca un cadavru sfârtecat de lupi.

Singurătatea mă apasă, pe stradă
și felinarele nu se mai sting…

Mi-am îmbibat genunchii în acid sulfuric…
să-i fac un pic mai statici
în maleabilitatea închisă în formă umană.
Călcâiul doare…
Nervii-mi dor…
și simt cum a stat ceasul…
Ceasornicul bunicii, pendulând greoi,
a adormit la cifra șase.

Ah, ziua nu mai vine!
și nici nu vreau să (fie) vie…
ci să mă înec
în lacul de sub coline…
Vreau să prind cu dinții
flacăra felinarelor
ce-n el se scaldă
și să-mi șoptesc, bolborosind,
că mă dor genunchii…